(an electoral)
Cât adevăr suntem în stare să suportăm și să promovăm? În 2016, avem alegeri locale și parlamentare. Urmează 5 luni de foc! Va avea loc o „resetare“ a sistemului politic și de guvernământ, așa cum au cerut zecile de mii de manifestanți ieșiți în stradă după incendiul de la Clubul „Colectiv” și cum, de fapt, doresc toți românii? Va avea loc o schimbare de paradigmă în materie de bună guvernare, așa cum a promis președintele Johannis? Dacă da, atunci care sunt noile strategii și idei de guvernare? Cât timp auto-curățarea partidelor va mai fi doar o glumă cinică? Cât timp partidele vor continua să fie „aceeași mizerie“, așa cum a strigat „Strada“? Cum vor găsi partidele resursele necesare campaniilor electorale tot mai costisitoare? Vor mai găsi resurse pe cale legală sau vor recurge la „bani negri“, cum au făcut până acum, cum a dezvăluit Elena Udrea și cum toată lumea știe? Cine sunt noii mandarini ai puterii și dacă (și cum) îi controlează cineva? Cine și cum controlează monopolul de putere la nivel local? Sunt partidele în stare să facă față generalizatei stări de nemulțumire? Cum pot ele repara gravele disfuncționalități reclamate de societatea civilă tot mai trează? Nu cumva partidele sunt cartelizate și lipsește o competiție politică de substanță? Sunt actualii competitori politici competenți, integri și responsabili? Respectă ei statul de drept? „Aleșii“ au legitimitate electorală, dar au ei și legitimitate profesională și morală? Nu cumva actualele partide au un mare deficit de democrație internă? Nu cumva în actualele partide există loialități față de șefi și nu față de ideologia politică și față de electorat? Altfel, cum se ajunge la traseism politic? Este România un stat de drept în care domnește Legea, nu bunul plac al celor aflați la putere? Este Parlamentul o instituție cinstită și responsabilă, când o treime dintre membrii săi au dosar la DNA? De ce nu se face un audit extins asupra privatizărilor post-decembriste? Deoarece „privatizații“ (noii îmbogățiți fraudulos) sunt fie la putere, fie în spatele mai-marilor zilei de azi, nu-i așa? Ce facem cu cei vinovați de închideri și demolări cu grave consecințe economice și sociale? De ce nu se face un audit al restituirilor post-decembriste? De ce nu sunt verificate, anchetate și judecate noile mari averi făcute pe baza preluării la preț infim a drepturilor litigioase asupra unor foste mari averi? De ce nu sunt verificate, anchetate și judecate marile fapte de corupție legate de reașezarea post-comunistă (contractele cu statul, privatizări, restituiri, concesionări etc.)? Cât timp hoții vor mai rămâne cu banii deturnați de la dezvoltarea țării? Cât timp vor mai putea ei ca din aceste grămezi de bani să alimenteze rețelele de corupție? Cât timp slugile lor din politică și administrație vor mai fi acolo? Decredibilizarea Parlamentului, a partidelor și a elitei politice în general nu este cumva imputabilă în primul rând acestora? Nu cumva fragilizarea democratizării românești se datorează „baronizării“ puterii, concentrării puterii politice și administrative în mâinile unor lideri locali? Nu cumva baronii locali au apărut ca urmare a descentralizării, a transferului de responsabilități și de resurse către autoritățile locale, dublată de fragilitatea instrumentelor de control politic și civic local? Nu cumva și organizarea partidelor politice este tot mai dependentă de liderii locali? Nu cumva sistemul de alegere a primarilor într-un singur tur și pragul local ridicat pentru consiliile locale și județene contribuie la conservarea puterii unor elite locale care se mută foarte ușor de la un partid la altul? Nu cumva, direct sau indirect, liderii politici – mai ales cei locali – controlează presa și societatea civilă și instituțiile media (televiziunile etc.)? Nu cumva fragilitatea democrației locale se răsfrânge direct asupra democrației de nivel național? Nu cumva partidele mari își bazează puterea pe rezervoarele electorale activate de către liderii locali? Ca urmare, nu cumva politicile de dezvoltare, inclusiv cele de infrastructură, sunt, ca atare, formulate nu țintind problemele structurale, ci urmărind afilierile de partid și fidelitatea față de liderii centrali? Doresc conducerile partidelor altceva decât un nivel local previzibil, eficient și fidel? Poate fi realizat acest lucru fără clientelism și corupție? Cum vor înfrunta partidele birocrația secretă care pătrunde peste tot? Nu cumva sunt excesiv de puternice legăturile dintre companii (corporații) și politicieni? Nu cumva „corporația face legislația“? În competiția electorală din acest an sunt partidele în stare să se inoveze și chiar să riște? Opt milioane de români au WC-uri în curte, patru milioane trăiesc în sărăcie relativă, iar un milion în sărăcie absolută: ce e de făcut? Rata abandonului școlar în rândul populației sărace este triplă față de cea din restul populației, iar copiii care abandonează școala sunt condamnați să abandoneze și speranța că vor reuși să iasă din sărăcie. Ajutoarele sociale îi țin în viață, dar în aceeași mizerie și marginalizare: ce e de făcut? Unde sunt specialiștii în stare să se organizeze politic, să aibă o viziune despre societate și să fie în stare să spună răspicat, pe înțelesul tuturor, care este legătura sistemică dintre educație și sărăcie, dintre marginalizare și nepăsare, dintre viabilitatea sistemului medical și productivitatea muncii? Unde sunt oamenii noi și buni în stare să intre în „horă“ și să pună umărul la avansul societății, fie în interiorul actualei structuri politice, fie în cadrul unora noi? Banii publici sunt cheltuiți transparent, în interes public, sau piratați pentru clienții politici? Cum se ajunge la corupție (mită, trafic de influență, șantaj etc.)? Nu cumva cel ce are acces la resurse și are în mâini pâinea și cuțitul împarte cui vrea, ca un vechil pe moșia părintească? Nu cumva cel aflat la putere ignoră legile, regulile și instituțiile distribuirii corecte și ale competiției transparente? Nu cumva lipsa lustrației a dus la capturarea statului și, implicit, a resurselor publice de către cei cu poziție de putere și de către conducătorii instituțiilor și, mai ales, ai întreprinderilor? Nu cumva chiar ei au devenit noii capitaliști, au impus noile cutume și i-au exclus sau marginalizat pe toți cei inadecvați stilului lor? Nu cumva opozanții interni (Sturzu etc.) riscă să fie marginalizați sau excluși? Poate avea loc marea „Schimbare“ fără transformarea internă a fiecărui cetățean? Când se va construi o autostradă care să lege țara de la Est la Vest? Când se vor pune la punct sistemele de canalizare și infrastructurile educaționale și de sănătate la standarde tehnice adecvate? Când se vor face investiții în cercetare? Astfel de întrebări ar putea continua: sunt competitorii politici în stare să dea vreun răspuns adecvat?
ALEGĂTORII
(printre ei, Mihai Ciubotaru)