Interviu cu Educatoarea Veronica Filip, cea care a dat şi numele grădiniţei din cartierul Precista
Fiică de preot basarabean martirizat: „După moartea tatei, a început calvarul vieţii noastre…”
* Numele părintelui Anton Cernăuţeanu este înscris pe o placă memorială, aflată în catedrala de la Vatra Dornei
* Numele părintelui Anton Cernăuţeanu este înscris pe o placă memorială, aflată în catedrala de la Vatra Dornei
Anton Cernăuţeanu, tatăl doamnei educatoare Veronica Filip – pedagog nemţean de înaltă clasă – cea care a dat şi numele grădiniţei “Veronica Filip” din cartierul Precista. Fraţii Anton şi Vladimir Cernăuţeanu au fost arestaţi direct de pe stradă, în Chişinău, şi deportaţi în Siberia, de unde nu s-au mai întors. Momentul arestării preoţilor Cernăuţeanu este descris, în amintirile sale din 1941, de preotul memorialist V. Cazacu: ”La începutul lunii februarie 1941 s-au întâlnit în oraşul Chişinău mai mulţi preoţi ce voiau să se repatrieze. La colţul străzii Alexandru cel Bun microfonul bolşevic reda o lecţie antireligioasă, împotriva sfintelor moaşte. O parte din credincioşi, împreună cu fraţii preoţi Cernăuţeanu, au început să combată cele auzite. Peste câteva minute un agent al NKVD-ului îi arestează pe preoţii Cernăuţeanu, neştiindu-se nimic până astăzi de soarta lor”.
Rep.: Despre părintele Anton Cernăuţeanu se ştie că s-a născut la Chişinău, în anul 1900 şi că a slujit şi în Ismail. Din ce familie se trăgea tatăl dumneavoastră?
V.F.: Eu m-am născut în sudul Basarabiei, la 4 kilometri de Marea Neagră, lângă Cetatea Albă. Prima parohie a tatălui meu am aflat că a fost, într-adevăr, la Ismail. El s-a căsătorit cu mama în nordul Basarabiei – în Bucovina, pe lângă Cernăuţi – şi a ajuns cu parohia în sudul Basarabiei, regiune care acum se află în Ucraina. Numele tatălui meu, Cernăuţeanu, se trage de la Cernăuţi, familia Cernăuţeanu fiind cea mai numeroasă familie de preoţi din Basarabia… Bunicul meu a fost tot preot, se numea Ion Cernăuţeanu, şi a avut cinci băieţi şi două fete. Trei băieţi au fost la rândul lor preoţi: Antonie (tatăl meu), Vladimir şi Petru.
Rep.: Ce ne puteţi spune despre anii copilăriei? Cum vi-l amintiţi pe tatăl dumneavoastră?
V. F.: Îmi amintesc că mama, care a fost învăţătoare, ştia să respecte foarte mult profesia tatălui meu, formându-ne conduita necesară. Ne învăţa să ne respectăm cuvântul, să fim punctuali şi ordonaţi. N-am să uit că, atunci când venea tata de la biserică, mama ne spunea: „Copii, treceţi în camera voastră, încercaţi să faceţi ordine şi să păstraţi liniştea!”. Tata venea foarte obosit şi mama îl înţelegea… Într-una din zilele de vară ale anului 1940, când aveam aproape 6 ani, s-a întâmplat un lucru cu totul neobişnuit. Stăteam toţi şase la masă, în sufragerie, unde geamurile şi uşile erau închise, ca să fie răcoare. Femeia a adus de la bucătărie felul întâi, probabil o supă sau o ciorbă, apoi felul doi, o mâncare cu carne. Tata stătea în faţa mea şi tocmai se pregătea să ia o îmbucătură de carne când, deodată, o pasăre mică, apărută de niciunde, a zburat de trei deasupra noastră, înconjurând masa. Tata i-a urmărit zborul, apoi pasărea a dispărut. Tata n-a mai dus bucăţica de carne la gură. A pus furculiţa pe farfurie, ne-a privit pe toţi şi a zis: „Ăsta nu-i semn bun…”.
Rep.: Şi ce s-a întâmplat după aceea? Ce a prevestit zborul misterios al păsării?
V.F.: La scurt timp, într-o noapte, ne-am urcat toţi şase într-o căruţă şi am plecat spre Chişinău, de unde urma să trecem graniţa în România. Începuse deja prigoana împotriva preoţilor. Am luat cu noi doar o valiză, cu foarte puţine lucruri pentru noi, copiii. În rest, totul a rămas acolo. Am plecat într-o noapte ploioasă şi îmi amintesc cum s-a rupt o roată de la căruţă, iar noi am căzut cu toţii în noroi. Vizitiul a reparat roata, am pornit mai departe şi am ajuns la gară, de unde am luat trenul spre Chişinău. Părinţii mei au închiriat o cameră cu două paturi, pentru toţi şase. Am prins acolo şi cutremurul din toamna anului 1940, pentru că nu am reuşit să trecem graniţa. În loc de trei zile, graniţa a rămas deschisă doar 24 de ore.
Rep.: În noiembrie 1940, când a avut loc cutremurul, tatăl dumneavoastră era deja deportat în Siberia. Vorbiţi-ne despre momentul arestării sale…
V.F.: Preoţilor le era frică să iasă pe stradă, niciunul nu mai purta haine preoţeşti. Biserica din Chişinău era transformată în grajd şi acolo băgaseră cai… În ziua arestării, tata plecase în oraş, să se întâlnească cu fratele lui, Vladimir Cernăuţeanu, refugiat şi el în Chişinău. Şi cum stăteau de vorbă, pe o bancă, au venit doi indivizi de la NKVD şi le-au spus: „Urmaţi-ne, fără să întoarceţi capul nici la dreapta, nici la stânga”. Au fost duşi la închisoarea din Chişinău şi nu am mai ştiut nimic de ei… Mama, văzând că tata nu mai vine acasă, a plecat în oraş să-l caute. S-a întâlnit cu cineva care a văzut scena arestării lui şi care i-a povestit ce s-a întâmplat. Apoi, mama a venit la noi şi ne-a spus, cuprinsă de tristeţe: „Copii, nu mai aveţi tată!”. Cuvintele acestea m-au strivit… După moartea tatei, a început calvarul vieţii noastre.
„Bunicăăăă, dacă o să-ţi fie dor de mine, ţi-am lăsat paşii mei în colb!…”
Rep.: După arestarea părintelui, ce-aţi făcut?
V. F.: Am plecat la bunica, la Cernăuţi, unde am stat cam un an de zile. Când s-a deschis graniţa, prin ´41 – ´42, a venit la noi unchiul meu, soţul uneia din surori care locuia la Craiova. El s-a gândit să mă ia în România, ca să o ajute pe mama să ne crească. Înainte de a pleca cu şareta la gară, bunica m-a trimis la prăvălie să cumpăr ceva. Am ajuns repede, dar la întoarcere am venit foarte încet, desculţă prin praful de pe drum, aşezând pas după pas şi călcâi lângă vârf. Era deja târziu şi unchiul mi-a spus să mă urc repede în şaretă, că pierdem trenul. Am mai apucat să-i strig bunicii: „Bunicăăăă, dacă o să-ţi fie dor de mine, ţi-am lăsat paşii mei în colb!…” Şi nu m-am mai întors niciodată…
Rep.: Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră?
V.F.: Fratele meu a murit în 1941. Era urmărit, fiind băiat de preot şi absolvent de seminar, şi, după o noapte petrecută într-o vie – unde se ascunsese de teamă să nu fie prins – a făcut o răceală puternică la plămâni şi a murit. Eu am plecat la Craiova, sora cea mijlocie a fost luată de o rudă din Galaţi, iar cea mare a rămas la Chişinău, ca să-şi termine liceul. Mama a rămas la bunica, în nordul Bucovinei, ca învăţătoare. Am făcut clasele a II-a şi a III-a în Craiova, până în 1944, când mama a venit în România, stabilindu-se la Oraviţa. Un tânăr învăţător basarabean, care se numea Vulpe, văzând că mama suferă de dorul copiilor ei, se hotărăşte să ne găsească. Ne află adresele şi face o chetă, pentru a porni în căutarea noastră. Mama se opune, de teamă că cineva şi-ar fi putut pierde viaţa pe drum, întrucât războiul era în toi. Tânărul învăţător nu se lasă, se urcă în tren şi ajunge la Galaţi, o găseşte pe sora mea mijlocie, Valentina, păzind un cuptor de pâine. Îi spune să vină urgent cu el, fiindcă e ultimul tren. Ardea fabrica de zahăr Chitila şi peste tot erau cadavre. Învăţătorul a legat-o la ochi pe Valentina, ca să nu vadă cum calcă pe morţi… Au ajuns împreună la Craiova, la casa unde locuiam eu, foarte aproape de gară. Eu eram în curte, sora mea m-a recunoscut, iar învăţătorul mi-a spus să vin repede şi ne-am urcat în tren. În ziua aceea nu mâncasem nimic. Când ajungem la Buziaş, alarmă. Nu mai puteam continua drumul, pentru linia ferată era minată. Pe peron – o grămadă de pepeni abandonaţi. Am coborât din tren şi am fugit într-o pădurice, nu departe de linia ferată. După o vreme, ne-am reîntors, însă eram flămânde, de nu ştiam ce e cu noi… Atunci, învăţătorul a luat doi pepeni, i-a izbit de spătarul unei bănci şi ne-a dat câte o jumătate să mâncăm… şi acei pepeni ne-au salvat. Am ajuns în sat, după ce am mers pe jos vreo şapte kilometri. Mama nu era acasă când am ajuns şi noi ne-a gândit să-i facem o surpriză. Ne-am băgat sub masă şi, în momentul în care mama a intrat pe uşă, am început să miaunăm… Mama a alergat şi s-a uitat sub masă… Vă daţi seama ce bucurie, să ne revadă după atâta timp!
Rep.: …Iar sora cea mare?
V.F.:După ce s-a deschis graniţa, sora cea mare s-a refugiat la Beiuş. Interesându-se, prin Crucea Roşie, pe unde ar putea fi mama, a aflat că s-a refugiat în zona Banatului, pe lângă Oraviţa. Din întâmplare, a ajuns chiar în satul unde eram noi, la Ilidia. Mai mult decât atât, ne-am reîntâlnit în chip minunat, pentru că sora mea, căutând o casă unde să locuiască, a nimerit chiar acolo unde stăteam noi!
Rep.: Numele părintelui Anton Cernăuţeanu este înscris, azi, pe o placă memorială, aflată în catedrala din Vatra Dornei. Cum s-a petrecut acest eveniment?
V.F.: Acum câţiva ani, aflându-mă la Vatra Dornei, i-am relatat părintelui Valică povestea familiei mele, arătându-i şi o listă a martirilor basarabeni pe care mi-o trimisese sora mea, stabilită la Montreal. Era o copie după un articol apărut în revista „Luceafărul românesc”, intitulat „File din trecut – Preoţi basarabeni martirizaţi”, cuprinzând o listă cu 8 dintre cei 48 de preoţi deportaţi în Siberia. Pe listă se regăseau şi numele tatălui meu, Anton Cernăuţeanu, precum şi al unchiului meu, Vladimir Cernăuţeanu. Părintele Valică a hotărât să ridice o placă memorială, cu numele tuturor acestor martiri, dedicând catedrala din Vatra Dornei „ostaşilor, eroilor şi martirilor români căzuţi pe toate câmpurile de luptă, în lagăre, închisori, deportări bolşevice, hitleriste şi comuniste, precum şi celor care, de-a lungul istoriei, au luptat pentru libertatea, demnitatea şi integritatea României.” Sunt convinsă că gestul de a slăvi astăzi memoria sutelor de mii de români sacrificaţi de dictatura comunistă nu poate decât să ne redea demnitatea, amintindu-ne mereu că suntem urmaşi ai unor oameni pentru care biserica şi ţara au fost cele două coordonate existenţiale.
A consemnat Irina NASTASIU