Ce scurtă este calea dintre viață și moarte! Cum se poate să depărtăm viața de moarte și moartea de viață? Într-o zi, pe când mă uitam entuziasmat la televizor, pe un program de reality, am primit un telefon de la un domn a cărui voce era disperata. Mi-a dat o veste tristă, îi murise mama.
Cu o zi înainte, am vizitat-o. Stătea ghemuita într-un fotoliu, în bucătărie. Nu părea prezentă, iar cuvintele mele păreau nesemnificative. Nu puteam decât să o privesc, să mă întreb de ce nu era în patul ei, în camera ei. Într-un loc întunecat, lumânarea i-a fost aprinsă și parcă tot ce i-a mai rămas în această lume era un pic de lumină. Televizorul pe care i l-am dat cândva exista ca o mărturie a vieții, dar era închis. Am ridicat-o și a început să respire mai bine. S-a trezit, m-am oferit să o ajut, dar ea a refuzat ori din politețe, ori din alte motive. Nu am ascultat-o, i-am dat să bea apă și am simțit ce sete îi era. Am deschis radioul, muzica liniștită reprezenta o părticică de viață, iar ea, parcă, s-a mai înviorat. La un moment dat, băiatul a întrebat-o: „Mamă, îl știi pe domnul?“ Femeia a zâmbit și a zis: „Sigur, e domnul doctor Miron!“ Băiatul, surprins, a exclamat: „Nu pot să cred, ea nu mai recunoaște pe nimeni!“ După 30 de minute, m-am ridicat să plec și am auzit vocea stinsă a femeii: „La revedere, domnule doctor, vă mai aștept!“
Am plecat foarte gânditor, intrigat. M-a recunoscut. În plus, băiatul mi-a spus că mama lui și-a ridicat mâna ca să mă salute, un gest pe care nu l-a mai făcut de mult, din lipsă de putere. Gândurile astea m-au determinat să-l sun pe băiat și să-i spun: „Nu suntem Dumnezeu, numai El știe câte zile are fiecare de trăit, dar noi avem o responsabilitate față de El, față de noi și față de alții, să dăm din iubire, să sprijinim cu toată forța un om atât de grav bolnav“.
Un om bolnav de cancer, după ce primește vestea, are două posibilități: să se lupte, ori să se retragă. În luptă, bolnavul se sprijină pe familie. Ea este indicatorul principal care poate să aducă omul dintr-o stare foarte gravă la vindecare. Nu este destul să te prefaci că dai un ajutor, pentru că se simte, se vede.
Pe parcursul celor 40 de ani de activitate profesională, m-am confruntat cu multe cazuri; când boala a fost mai ușoară, dar susținerea familială a fost îndoielnică, ceea ce a făcut ca pe fondul motivației slabe a bolnavului, acesta să cedeze rapid, și cazuri când familia s-a adunat și s-a hotărât sa-l salveze. Acea lumină care vine din inima persoanelor apropiate vindecă și ajută sistemul imunitar să aibă o rezistență mai mare.
Îmi amintesc de un caz pe care l-am tratat. Este vorba despre o doamnă ce suferea de cancer la sân, cu metastaze osoase și pulmonare. Suferința fizică îi era atât de mare încât lua o fiolă de morfină pe oră. Doctorul oncolog mi-a spus că nu o să reziste mai mult de o săptămână, dar ea a rezistat doi ani. I-am insuflat curaj și am ajutat-o pe direcția instinctului de supraviețuire, iar motivația pentru viață a crescut semnificativ. Din păcate, soțul dânsei, ori pentru că și-a pierdut răbdarea, ori pentru că n-a vrut să mai lupte, ori din cauza altor motive numai de el știute, încet și sistematic, a făcut tot posibilul ca soția lui să vină din ce în ce mai rar la mine. Am acceptat să o primesc fără niciun onorariu, cu toate astea, soțul o priva de alimentație, de îngrijire și de dragoste și toate astea s-au repercutat negativ asupra bolnavei, grăbindu-i moartea. Oricât și orice ai face pentru un om, in ideea vindecării lui, tot la moarte se ajunge, dar, din experiența mea și din cercetările pe care le-am făcut cu privire la psihologia medicală a cancerului, pot să spun că aproximativ 66 de procente din cazuri se pot vindeca dacă dăm importanță factorului familial.
Din păcate, mulți dintre noi gândim că dacă omul are cancer, trebuie să lăsăm lucrurile așa și să nu mai luptam. Cineva mi-a spus: „Domnule doctor, poate că este mai bine ca mama să moară mai repede, ca să-mi rămână în minte într-o formă bună“. Dar asta înseamnă că nu înțelege că viața are și urcușuri, și coborâșuri. „Forma bună“ are nuanță egoistă. Să nu uităm că acea mamă s-a luptat o viață pentru ca să ofere ce a putut ca băiatul ei să ajungă acolo unde este. Nu este corect să părăsim căruța când arde, trebuie să luptăm pentru ea. Sunt și părinți care în viața lor, poate n-au făcut ce trebuia pentru copiii lor, fapt pentru care suntem tentați să ne gândim la reversul medaliei. Este bine, însă, să oferim iubire și să uităm ce a fost… Dumnezeu ne vede și ne răsplătește.
Închei aceste gânduri, cu speranța că veți reflecta la cât de important este rolul nostru în a oferi ajutor celui care nu mai poate să stăpânească lucrurile. Să-l ajutăm cu toată forța iubirii!
Cu respect,
Dr. Miron Itzhak
Director Institut Miron, Cabinet de Psihologie
Str. Mihai Eminescu, Nr.3, Bl.D4, Sc.B, Ap.37, Piatra Neamț
Tel.0233-236146;0724-2252147, 0747627971; E-mail: miron@ambra.ro
Site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro