De-a lungul vieţii sale zbuciumate, Principesa Ileana a României şi-a amintit mereu minunea trăită în copilărie, atunci când a văzut îngeri. Se afla în camera fratelui ei cel mic, prinţul Mircea, care a murit de febră tifoidă pe când avea mai puţin de patru ani.
„Camera copiilor era luminată de zorii zilei şi am văzut un grup de îngeri în picioare, ca şi cum ar fi stat de vorbă, în jurul patului fratelui meu. Eram conştientă de asta, deşi nu puteam să le aud vocile. Erau îmbrăcaţi în tunici lungi, unduitoare, de diferite culori, cu nuanţe delicate. Părul le cădea până la umeri şi era diferit la culoare, de la blond până la roşcat şi castaniu întunecat. Nu aveau aripi. La picioarele patului fratelui meu, Mircea, stătea o făptură cerească, puţin la o parte de ceilalţi – era înalt şi extrem de frumos, cu aripi mari, albe. În mâna dreaptă ţinea o lumânare aprinsă; nu părea să aparţină de grupul de îngeri adunaţi îmrejurul patului. Era clar că stătea deoparte de pază. Am ştiut că el era îngerul păzitor.
Apoi mi-am dat seama că la picioarele patului meu stătea o fiinţă cerească asemănătoare. Era înalt, tunica lui era de un albastru întunecat, cu mâneci largi. Părul lui era castaniu, faţa ovală şi frumuseţea lui era în aşa fel încât nu pot s-o descriu, pentru că nu se poate compara cu nimic omenesc. Aripile lui erau ridicate în sus, în spatele său. O mână era ridicată către piept, în timp ce în cealaltă ţinea o lumânare aprinsă.
Zâmbetul lui poate fi descris ca angelic; dinspre el se revărsa dragoste, blândeţe, înţelegere şi încurajare. Încântată, m-am strecurat de sub cuvertură şi, îngenunchind la capătul patului, mi-am întins mâna cu dorinţa arzătoare de a-l atinge pe păzitorul meu cel zâmbitor, dar el s-a dat un pas înapoi, a întins o mână ca un avertisment şi a clătinat blând din cap. Eram atât de aproape de el, încât aş fi putut să ajung la el cu uşurinţă. «O, te rog, nu pleca!», am strigat; la aceste cuvinte, toţi ceilalţi îngeri s-au uitat la mine şi mi s-a părut că aud un râs argintiu, dar de sunet nu sunt atât de sigură, deşi ştiu că au râs. După aceea, au dispărut.
Eram doar un copil atunci când l-am văzut pe îngerul meu păzitor. Cu trecerea timpului, îmi mai aminteam sporadic de el şi-i recunoşteam prezenţa, dar, în majoritatea timpului, l-am ignorat…” (Maica Alexandra – Principesa Ileana, „Sfinţii Îngeri”, Still River, Mass.: St. Bede’s Publications, 1981, p.193)
Cutiuţa cu pământ românesc
Principesa Ileana s-a născut la 23 decembrie 1908, fiind fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria. Ileana a primit o educaţie aleasă, învăţând mai multe limbi străine şi fiind pasionată de artă, dar şi de sporturi. A fost singura femeie din România care a obţinut brevet de căpitan de cursă lungă. Calităţile organizatorice ale principesei s-au materializat în înfiinţarea „Asociaţiei Creştine a Femeilor Române” şi a „Asociaţiei Ghidelor şi Ghizilor din România”. La 22 de ani s-a căsătorit cu Arhiducele Anton de Habsburg, pe care îl cunoscuse la Barcelona şi pe care îl considera „un băiat foarte frumos, înalt, blond, sportiv, distins.” Cei doi au fost căsătoriţi 23 de ani şi au avut împreună şase copii.
După abdicarea, la 30 decembrie 1947, a regelui Mihai, nepotul ei, Ileana a fost nevoită să părăsească țara, proprietățile fiindu-i confiscate în cursul anului 1948. Împreună cu întreaga sa familie, principesa Ileana s-a mutat mai întâi în Elveţia, apoi în Argentina. La Buenos Aires a înfiinţat un cămin destinat refugiaţilor politici români. În 1950, Ileana pleacă la Boston, în Statele Unite. Arhiducele rămâne în Austria, fapt care a dus la divorţul celor doi, în anul 1954. În 1959, principesa trece printr-o mare încercare, atunci când fiica sa, Maria Ileana (Minola) şi soţul ei, contele Jaroslav Kottulink, mor într-un accident aviatic, în Brazilia.
În 1956, prinţesa Ileana se recăsătoreşte cu doctorul Ştefan Isărescu, mariaj soldat cu un nou divorţ. În 1961, principesa Ileana se călugăreşte, primind numele de Alexandra.
Maica Alexandra a fondat Mânăstirea ortodoxă „Schimbarea la Față” din Ellwood City (Pennsylvania), a cărei stareță a fost până la moarte, în 1991. După căderea comunismului, a vizitat România o singură dată, în septembrie 1990. În testamentul său, Maica Alexandra şi-a exprimat dorinţa de a fi îngropată alături de cea mai preţioasă comoară: o cutiuţă aurită în care se află o mână de pământ românesc…
Irina NASTASIU