În același timp iertarea poate fi văzută ca o acceptare tacită de pace sau trecerea la o relație pozitivă cu persoana respectivă, fără să-i ceară nici un fel de despăgubiri.
Iertarea reprezintă un proces destul de recent în dezvoltarea omenirii, prin ea putându-se favoriza crearea unei societăți mai bune și implicit o socializare superioară.
Înainte cu milioane de ani existențialismul omului era strâns legat de vânătoare, de crearea posibilităților de hrană pentru el și apropiații lui, astfel încât să supraviețuiască într-o lume în care era și care nu oferea decât două variante: să fii vânat sau vânător. Legea supraviețuirii și a puterii nu permitea nici un compromis, indiferent de care parte se aplica.
De-a lungul timpului se realizează organizarea în triburi, iar ca un proces ulterior evolutiv este apariția alianțelor tribale. Înțelepților tribului le revenea rolul de a judeca, intermedia și a lua decizii în numele celor pe care-i reprezentau. Un exemplu elocvent în acest sens ni-l oferă Vechiul Testament, astfel că, după ce-l omoară pe fratele său Abel, Cain își primește pedeapsa nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. Dar după Cain, se vorbește în Biblie despre un concept care nu ține de iertare: „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte“.
Interesant este că mai târziu se creează orașe de refugiu pentru cei vinovați de crime și alte nelegiuiri, unde ei nu puteau fi atinși – sunt primele închisori din lume!
Moise a înțeles necesitatea de a intermedia între problemele sociale și problemele individuale și a introdus statutul de judecător.
Iertarea reprezintă un concept religios/ teologic regăsit în toate religiile. Pentru o lungă perioadă de timp acest concept al iertării a fost exclusiv sub apanajul credinței. În ultimii ani lucrurile s-au schimbat și putem să-i atribuim iertării și o componență psiho-socială.
Revenind însă la Vechiul Testament, regăsim iertarea chiar ca obligativitate. Astfel cel ce a greșit, dar și-a cerut iertare din tot sufletul lui, a regretat gestul/ fapta necugetată și a încercat să corecteze răul făcut și să recompenseze paguba creată (material sau spiritual), trebuie să primească iertare din partea celui vătămat. Dacă persoana nu regretă cu adevărat, atunci nu există obligativitatea iertării!
Religia evreiască pune un accent foarte mare pe responsabilitatea personală a celui ce a greșit, astfel, dacă el își recunoaște greșeala, 50% este iertat și urmează negocierea păcii.
Un alt aspect este reprezentat de diferențierea dintre iertarea omenească și iertarea lui Dumnezeu față de om. Omul dacă cere iertare de la Dumnezeu, nu înseamnă că și oamenii îl vor ierta. Pentru a cere iertare de la Dumnezeu, mai întâi trebuie să ceri iertare de la persoana față de care ai greșit.
În religia evreiască se pune accent și pe ideea că omul care a fost lovit sau agresat poate să ierte persoana care a greșit față de el, cu toate că acea persoană nu și-a cerut iertare. Faptul că religia evreiască pune un accent aparte pe iertare o arată faptul că înainte de postul cel mare, yomkipurim, toți oamenii trebuie să-și ceară iertare unii de la alții și numai după aceea pot cere iertare de la Dumnezeu.
Dacă cineva vrea să-și ceară iertare, dar persoana față de care a greșit a murit, atunci trebuie să aducă 10 martori în fața sicriului și să ceară iertare de la el și de la Dumnezeu; în plus el trebuie să se oblige să-și achite datoriile față de cel decedat sau față de moștenitorii lui.
În religia creștină, iertarea este unul din principiile de bază. Dumnezeu este originea iertării. Însuși Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra Sa toate păcatele lumii și a acceptat să fie răstignit, ca semn al iertării omului de către Dumnezeu. În toată învățătura Sa, Iisus Hristos îi învață pe oameni să ierte, dacă vor și ei să fie la rândul lor iertați de Dumnezeu.
A fi iertat și a ierta la rândul tău, aduce în suflet și în conștiință liniște și împăcare.
În catolicism și în ortodoxie, iertarea lui Dumnezeu se obține în biserică, prin slujbele religioase oficiate de către preoți și, de asemenea, prin confesiunea individuală (spovedania).
În curentul protestant se pune mai puțin accentul pe intermediere, iar iertarea se cere de la Dumnezeu direct, fără prea mult ceremonial, fiind o chestiune personală.
În religia islamică, Allah este originea iertării și iertarea poate să vină direct de la Allah, ori prin intermediul oamenilor, în funcție de gravitatea păcatului săvârșit. Păcatul capital este credința în alt Dumnezeu decât în Allah.
Religia budistă este cea mai apropiată de curentele psihologice, ori invers, curentele psihologice sunt cele mai apropiate de religia budistă. Pentru cei din religia budistă, iertarea este un fapt care vine să elimine sentimentele negative, dezastruoase, care pot crea un haos în mintea și în sufletul omului. Sentimentul de ură, cu încărcătura energetică negativă pe care o aduce, influențează – pe termen lung – karma fiecărui om, cu multe implicații negative pe toate planurile. Demersul de cerere a iertării este încurajat, deoarece aduce o dezvoltare a sentimentelor pozitive. Se pune accent pe eliberarea omului de iluzii și de suferință, prin meditații și prin curățarea aurei și acceptarea realității – așa cum este ea – apelând la iertare ca la o metodă de eliminare a egoismului, ce aduce bucuria și mulțumirea.
La începutul anului 1985 au apărut primele teorii psihologice care au folosit – într-o viziune mult mai vastă – conceptul de iertare.
Primul care susține conceptul de iertare ca fiind o alegere a fiecăruia și care dezvoltă un „model de iertare“ este Robert Ermight. Modelul său se bazează pe 20 de faze ale iertării, ceea ce ne arată că procesul iertării este unul îndelungat și că, fără a trece prin toate fazele, nu obținem cu adevărat iertarea.
Regăsim conceptul de iertare foarte puternic dezbătut în viața de cuplu și în relațiile de familie. În acest context se pune mult accentul pe ideea dacă persoana care a înșelat încrederea celuilalt merită să fie iertat/ă și astfel relația dintre cei doi poate continua.
Putem discuta, de asemenea, de iertarea față de părinți și iertarea copiilor de către părinți. S-a constatat psihologic că, cu cât suntem mai apropiați sufletește, cu atât iertarea este mai grea.
S-a pus de multe ori problema de ce ne este atât de greu să iertăm și să cerem iertare?
S-au descoperit astfel mai multe motive de a nu ierta:
1. Iertarea este privită ca o slăbiciune din partea noastră, iar noi vrem să fim apreciați de către ceilalți ca fiind puternici. Nu vrem să ne dezvăluim și să devenim vulnerabili și atunci ne punem măști.
2. Când nu iertăm, ținem un „status quo“, care ne conferă un sentiment de putere față de cel ce ne-a rănit.
3. Când suntem furioși pe cineva, atunci proiectăm tot ce este rău pe acea persoană, ori dacă iertăm nu mai avem obiect de proiectare.
4. Când nu iertăm, ne simțim folosiți și ne asumăm mai puține responsabilități.
Dar să ne punem și invers problema: de ce este bine să iertăm?
În primul rând ne eliberăm de „otrava“ din noi. Dacă nu iertăm, ne autopedepsim singuri, pentru că această stare aduce multă nefericire și tristețe. Dacă iertăm, ne îmbunătățim nu doar relațiile cu ceilalți oameni, ci și relațiile noastre intime, iertând crește încrederea în noi și ceilalți oameni.
Iertarea este semnul cel mai grăitor și piatra de temelie pe care se zidește mai târziu dragostea.
Cu respect,
Doctor Miron Itzhak – psiholog clinician principal cu drept de supervizare
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu nr.3, bl.D-4, sc. B, ap.37
Telefon: 0233/236146; 0724/225214; 0747/627971