Astăzi se împlinesc 135 de ani de la nașterea lui George Enescu, cel mai important muzician român din toate timpurile. Violonist, pedagog, pianist și dirijor, Enescu este cunoscut în întreaga lume prin celebra „Rapsodie română“, dar și prin Suitele orchestrale, cele trei Simfonii și opera „Oedip“.
Vorbind despre momentul dramatic al despărțirii de maestrul său, celebrul violonist și dirijor american Yehudi Menuhin, cel care a studiat, încă din copilărie, vioara cu George Enescu, de care l-a legat și o prietenie profundă, spunea, într-un interviu acordat lui Dan Spătaru în revista „Muzica“, 1958, numerele 10-11:
„Este o amintire care nu se va șterge niciodată din sufletul meu, o amintire dureroasă, fiindcă tot ce s-a petrecut între noi atunci a avut aerul unei despărțiri între doi oameni pe care nu putea să îi separe decât moartea.
L-am văzut ultima oară câtva timp înainte de sfârșitul anului 1954, în locuința sa de la Paris, în Rue de Clichy. Era în pat, slăbit, dar foarte calm. Numai flacăra aprinsă a privirii sale lăsa să se vadă că spiritul nu încetase să pulseze și nici nu își pierduse vioiciunea caracteristică. I-am privit mâinile puternice care dăduseră viață atâtor frumuseți minunate, dar care acum erau neputincioase, și m-am cutremurat.
M-a invitat să șed lângă dânsul ȘI NE-AM PRIVIT UN TIMP ÎN TĂCERE. Nu are importanță ce am vorbit după aceea, deoarece cuvintele noastre aveau scopul de a ascunde realitatea: Enescu își lua rămas bun de la viață. Simțeam că privirea lui încearcă parcă să-mi transmită suflul de viață și de energie ce-i mai rămăsese și, deodată, ca și cum ar fi luat o hotărâre subită, mi-a spus că dorește să îmi dăruiască una din viorile sale, un Santa Serafino, pe care cântase pe vremea când învăța cu Hellmesberger la Viena. În același timp, m-a rugat să îi păstrez celelalte viori până când îmi va comunica hotărârea sa în privința lor. Era mișcătoare această ezitare de a lua o hotărâre definitivă, ezitare care trăda parcă o fărâmă de speranță că s-ar putea să nu fie încă nevoie să se despartă de ele. Dar gestul în sine de a-mi dărui o vioară era de ajuns de elocvent: Enescu își privea destinul drept în față și nu se lăsa înșelat de o slăbiciune trecătoare.
Este inutil să continui, fiindcă nu pot să vă descriu atmosfera emoționantă care a dominat mai departe această ultimă întrevedere a noastră. Aș vrea să mă opresc aici…“
George Enescu, despre Yehudi Menuhin: „Cred că… pot fi mândru de el“
La rândul său, Enescu își amintea despre copilul-minune Yehudi Menuhin: „Timp de șapte ani, a petrecut, în fiecare an, câte o lună la mine. Îi predam ore de vioară în camera mea de hotel de la București. Mai târziu, l-am trimis eu însumi la Busch, Kreisler și Flesch, pentru ca nu cumva forța personalității mele să își pună amprenta prea puternică pe cea a viitorului artist. Dar mereu a revenit. Fusese un virtuoz deja la vârsta de 12 ani; la 15 era deja un artist matur. Mai încolo, nu prea mai aveam ce vorbi decât despre profunzimile stilului. Cred că… pot fi mândru de el“ (fragmente din articolul „Centenar Yehudi Menuhin. Doi muzicieni de geniu, Enescu și Menuhin, uniți întru eternitate“, de muzicologul Cristina Sârbu – preluare de pe Radio România Muzical).
În postura de violonist, Enescu i-a încântat și pe melomanii pietreni, în anii interbelici, când a concertat în orașul de la poalele Pietricicăi, susținând, în perioada 1921-1936, nu mai puțin de cinci concerte la Piatra Neamț. De asemenea, Enescu a concertat și la capul soldaților răniți, aflați în spitalele militare de la Piatra Neamț, Târgu Neamț, Roman, Bicaz, dar și în alte localități nemțene.
George Enescu s-a stins din viață la Paris, în noapte de 4 spre 5 mai 1955, singur, părăsit de cei dragi și sărac. Trupul său odihnește în cimitirul parizian „Pere Lachaise“.
Memoria marelui muzician român este cinstită prin intermediul Festivalului Internațional „George Enescu“, ajuns anul acesta la cea de-a XXII-a ediție.
Irina NASTASIU