Vasile Lovinescu socotea ținuturile românești, atât prin geografia, cât și prin evoluția lor, un important centru hiperborean, având o viață tradițională care s-a menținut, cu mici modificări, până la începutul secolului al XIX-lea, când, odată cu mișcările revoluționare, România a trecut, încet dar sigur, de sub influența Orientului, fie ea turco-islamică sau ruso-ortodoxă, sub aceea a Occidentului profan, în plină decadență spirituală. Pe aceste meleaguri, din preistorie, Centrul Spiritual de care vorbește Vasile Lovinescu și-a lăsat vestigiile în numeroase urme arheologice (ceramica de Cucuteni, de exemplu), în folclor (basme și balade, ca Miorița), în monumente megalitice (Babele). Ocultarea accentuată a centrului tradițional românesc s-a produs, afirmă autorul citat, după revoluția de la 1848, dar mai ales după anul 1877, după Primul Război Mondial ea fiind aproape completă. În acest context, arată Florin Mihăescu, unul din discipoli, putem avea acces, prin cunoașterea și asimilarea teoretică a operei lui René Guénon și Vasile Lovinescu, la o „pregătire tradițională suficient de intensă pentru a echivala cu o inițiere virtuală, luând desigur ca suport practica integrală a exoterismului creștin. În paralel, trebuie intensificată atât cunoașterea doctrinară, cât și trăirea efectivă a simbolurilor, într-o încercare de ritualizare a existenței“.
Întâlnirile de la Fălticeni
Dar nu despre înțelesurile adânci ale paginilor scrise de Vasile Lovinescu vreau să vorbesc în aceste rânduri – am încercat să fac aceasta în numeroase pagini din cărțile mele –, ci despre atmosfera de la întâlnirile de la Fălticeni, întru amintirea lui.
Începând cu anul 1985, în prima sâmbătă după 14 iulie, grupul de discipoli ai maestrului, în frunte cu Florin Mihăescu și Roxana Cristian, au participat la pomenirea săvârșită, după Sfânta Liturghie, în biserică și apoi la cavoul familiei Lovinescu, aflat în cimitirul de la intrarea în orașul Fălticeni, iar seara, în sala de conferințe a muzeului „Irimescu“ se desfășoară un colocviu întru comemorarea marelui simbolog, așa cum l-a numit Eugen Simion. M-am alăturat acestui grup în vara anului 2005, în urma unui scurt dialog epistolar, prilejuit de apariția, în anul 2004, a cărții mele „Lasă-te locuit“, volum ce conține un capitol dedicat vieții și operei marelui fălticenian.
Sâmbătă 15 iulie 2017, au fost comemorați 33 de ani de la trecerea în „Țara de Dincolo“ a lui Vasile Lovinescu, număr simbolic, cu o încărcătură aparte, ducându-ne cu gândul la existența pământească a Mântuitorului.
Nu ideile sunt importante până la urmă, observa Marin Preda într-un rând, ci oamenii care le dau viață. Dar o idee pe care o slujești cu inima și cu mintea ta, cu sufletul tău, ajunge să te locuiască într-o asemenea măsură, încât te naște din nou, te transfigurează, te spiritualizează. Nu se știe cine dă și cine primește. Și, de cele mai multe ori, nu suntem decât receptacol demn de o influență divină. Acest lucru l-am observat, începând cu anul 2005, la domnul Florin Mihăescu și la doamna Roxana Cristian. Primul ne-a părăsit acum câțiva ani, după ce trecuse pragul vârstei de 90 de ani, dar doamna Roxana, care a trecut pragul vârstei la care Vasile Lovinescu se năștea în „Țara de Dincolo“, continuă să ne însoțească viețile, cu lumina ei. Când, în anul 1931, Lucian Blaga l-a cunoscut, la Berna, pe Gandhi, a avut revelația unei existențe care acoperea cuvântul. „Gandhi vorbea la fel cum ar fi putut să și tacă. (…) Aveam astfel în fața mea, întâia oară în viață, primatul existenței spirituale față de cuvânt. Aveam în față nuditatea supremă a spiritului suprem“. Blaga a avut ocazia să cunoască mulți scriitori, artiști, gânditori, critici, oameni de stat, de pe toate meridianele pământului, dar, mărturisește, „totdeauna am avut impresia că opera este superioară omului. M-am găsit, altfel spus, totdeauna în fața unei existențe acoperite de cuvânt. Întâia și ultima oară, în fața lui Gandhi, care, prin ceea ce spunea, punea doar în relief o totală lipsă de verbozitate, m-a copleșit sentimentul că stau pironit în fața unei existențe superioare și mai presus de cuvânt“.
Același sentiment l-am trăit, la rându-mi, de câteva ori în viață, în grade diferite, în fața lui Constantin Noica, la Păltiniș, în vara anului 1986, în fața părintelui Justin de la Mănăstirea „Petru Vodă“, în fața profesorului A.M. Ciobanu, de la Roman, în fața doamnei Geta Angheluță și în fața celor doi discipoli ai lui Vasile Lovinescu, domnul Florin Mihăescu și doamna Roxana Cristian. De la o vreme nu mă mai mișcă discursurile, predicile, conferințele, ci oamenii, iar la Fălticeni am fost anul acesta spre a participa la pomenirea lui Vasile Lovinescu și spre a o revedea pe doamna Roxana. Minutele de după pomenire, din preajma cavoului, când se împărțea coliva, colacii, vinul, momentele când gustam, cu toții, din pomană, apoi plimbarea prin oraș, până la Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni, casă în care s-a născut și a trăit, cu intermitențe, Vasile Lovinescu, momentele din timpul mesei de prânz, completate de cele de la colocviul găzduit de Muzeul „Irimescu“ au stat, toate, sub pecetea prezenței doamnei Roxana Cristian. Observând-o, am înțeles, pe viu, ce înseamnă a ritualiza existența: a fi o prezență de lumină în fiecare clipă, a zâmbi, a fi spontan, a spune lucrurilor pe nume, a fi deschis către întâlnirea cu celălalt, a-l vedea, nu doar a-l privi, a-i dedica atenția ta, a făptui, calm, tot ceea ce trebuie făptuit, pentru ca viața ta de zi cu zi să aibă, clipă de clipă, o rădăcină în „Țara de Dincolo“, în Duh. Făcând aceasta, iar doamna Roxana la acest nivel de trăire a ajuns, devii un punct de iradiere sufletească, spirituală, iar oamenii sunt atrași de tine ca de un magnet, venind, roiuri, roiuri, să ia Lumină. A fost multă lume prezentă în sala de la Muzeul „Irimescu“, dar numai doamna Roxana Cristian, îmbrăcată într-o frumoasă ie, strălucea. Strălucea cu o lumină ce te invita să asimțești lumina din Ziua Dintâi. Când ești prezent în preajma unor astfel de oameni te simți ocrotit, simți că viața este frumoasă și că binele va izbândi în lume, simți, vorba lui Dostoievski, faptul că frumusețea va salva lumea. Pe drumul spre „Galeria Oamenilor de Seamă“, doamna Roxana mergea în fața mea, la brațul unei prietene din Oradea, iar eu o urmam, alături de o doamnă din București. Bucuria de a fi în preajma ei m-a făcut, la un moment dat, să recit câteva versuri din poezia de dragoste a lui Eminescu, iar doamna Roxana, oprindu-se pentru câteva clipe, cu capul întors spre mine, continuând să se țină de brațul prietenei sale, mi-a dat replica tot cu o strofă din poezia de iubire a lui Eminescu. Momentul m-a copleșit prin firescul lui, prin valul de tinerețe pe care l-am simțit revărsându-se asupra mea de pe chipul ei iradiind de o tainică lumină, făcându-mă să asimțesc adierea Duhului.
La „Galeria Oamenilor de Seamă“ ne-a deschis uși la care vizitatorii obișnuiți nu au acces, recompunând pentru noi felul în care arăta casa pe vremea când, într-o aripă a ei, trăia Vasile Lovinescu cu soția: ne-a arătat unde era o ușă ce dădea din baie în cameră, unde era soba, unde se servea cafeaua, unde era așezat pătuțul micului Vasile, după ce venise pe lume, în anul 1905. În acea casă doamna Roxana a venit de zeci de ori, a trăit multe zile, a dormit multe nopți, astfel încât se mișcă prin ea cu firescul unui vechi locatar. Ajunși în fața panoului cu fotografiile lui Vasile Lovinescu surprins în diverse ipostaze – singur, cu soția, cu prietenii – , ne istorisește povestea fiecărei poze: unde a fost făcută, când, de către cine. Privind apoi la vitrina cu cărțile maestrului, nu-și ascunde tristețea că n-au fost expuse toate cărțile, deși a avut grijă să le doneze, pe toate, muzeului. Când ai privilegiul să fii în prejma unui om în stare să-ți dea atâtea amănunte, pentru simplul fapt că le-a trăit, simți cum imaginea de pe soclu a maestrului capătă carne, sânge, coboară și te însoțește. Greșim, adesea, grăbindu-ne să-i percepem ca pe niște statui pe cei care și-au trăit gândul și viața pentru noi, ratând astfel întâlnirea reală cu ei, și trăind riscul de a cădea în capcana limbii de lemn când vrem să-i sărbătorim, să-i comemorăm. Dar în prezența doamnei Roxana acest risc nu există, pentru simplul motiv că viața ei s-a împletit, de la 16-17 ani, cu viața maestrului, evoluția ei sufletească, spirituală, fiind ocrotită, pas cu pas, an după an, de prezența lui, de scrisorile lui, de cărțile lui. În anii în care Vasile Lovinescu a trăit la București, de două trei ori pe săptămână o vizita în apartamentul din Drumul Taberei, unde locuia împreună cu soțul, sunând la ușă fix la ora 18.00 și plecând, de multe ori, aproape de miezul nopții. Vasile Lovinescu venea și pleca cu transportul în comun, iar peste ani, doamna Roxana a realizat faptul că stația unde se urca purta numele Eugen Lovinescu, iar stația din preajma blocului ei, unde cobora, purta numele Lovinescu. Semne. Vorba lui Nichita Stănescu: „Semnul este; nu-l vedem/ Stăm pe un cap de zeu fără să știm/ Mâncăm legea timpului spunându-i sâmbure de nucă/ Necitită ea poate fi mâncată/ (…) Strig: Nu ochiul trebuie deschis ci vederea“.
Dar Vasile Lovinescu știa să vadă, iar discipolii lui au învățat, la rândul lor, prin învecinare, să vadă. Învățarea prin învecinare. Lumea de astăzi arată ca nelumea, pentru că nu mai știm cu cine să ne învecinăm: cu ce cărți, cu ce filme, cu ce oameni, cu ce expoziții sau manifestări culturale, cu ce spectacole de teatru sau concerte…
Ținutul Neamț, ținut purtător de semințe ale spiritului
La Muzeul „Irimescu“, la începutul cuvântului său, la un moment dat, amintind că în sală se află și un scriitor de la Piatra Neamț, doamna Roxana a rememorat clipele în care, aflându-se cu Vasile Lovinescu în Ținutul Neamț, acesta a întrebat-o dacă știe de ce sunt aici atâtea denumiri care te duc cu gândul la nemți: Piatra Neamț, Târgu Neamț, Mănăstirea Neamț, Nemțișor. Nu știa, desigur, era foarte tânără pe atunci, nu împlinise încă 20 de ani, și maestrul i-a dezlegat misterul: când spui neamț, i-a atras el atenția, trebuie să te gândești la german, la germinare, la sămânță, la Saint Germain. Și atunci, acest ținut ți se revelează ca unul purtător de semințe ale spiritului, așa cum este așezat, în jurul muntelui Ceahlău, munte sfânt, „munte jumătate-n lume, jumătate-n infinit“, cum l-a numit Mihai Eminescu.
Vasile Lovinescu a fost mai mult decât un om de cultură, mai mult decât un erudit: a fost un inițiat. Iar inițiatul are puterea, dincolo de privirea sub unghiul estetic ori sub cel filosofic sau teologic a lumii, să ne facă să asimțim adevăruri spirituale la care puțini au acces. De aceea, cărțile lui Vasile Lovinescu nu pot fi înțelese decât dacă, hrănindu-te cu ele, reușești să evoluezi din punct de vedere spiritual, dacă reușești, cu alte cuvinte, să rodești cele citite.
Faptele Spiritului sunt discrete
Ani de-a rândul am participat la sute de lansări de carte, la vernisaje, conferințe, colocvii, iar acum, privind în urmă, mă întreb: cu ce m-am ales? Cu mai nimic, din păcate. Și asta pentru că cei mai mulți creatorii la a căror sărbători am participat erau, ei și opera lor, la un nivel spiritual modest. Țuțea vorbea într-un rând de aflarea în treabă la români și cred că spusa lui se poate aplica, dincolo de orizontul politic, economic, social și la orizontul cultural. Până când nu vor apărea în cultura română tot mai mulți oameni a căror existență să acopere cuvântul, târgurile de carte, expozițiile de pictură, festivalurile de teatru, concertele, tot felul de manifestări „culturale“ care, de obicei, înghit mulți bani, nu vor reuși să miște cu adevărat acest popor, nu vor reuși să-l ajute să evolueze sufletește, spiritual. Adevărata cultură mută munții din loc, dar ea nu poate fi făcută decât de oameni a căror existență acoperă cuvântul. Ne plângem că nu sunt bani pentru cultură, când ar trebui să ne plângem că nu sunt oameni pentru cultură. Când vor apărea acești oameni vom înțelege că nașterea din nou a unui neam este cu putință, indiferent de condițiile materiale. Să ne gândim ce a făptuit un Gandhi în India, ce a făptuit un Eminescu la noi, dar, înainte de toate, să ne gândim ce a făptuit Iisus Hristos, în doar trei ani de viață publică, fără mijloace materiale. Suntem pe pragul centenarului Marii Uniri, secerișul este mult, și trebuie să-l rugăm pe Dumnezeu să trimită secerătorii buni, spre a reaprinde candela în ființa acestui neam, să ne trimită oameni-lumină, de tăria doamnei Roxana Cristian. Altfel, vom continua doar să ne aflăm în treabă, să cheltuim, haotic, puținii bani alocați, spre a face manifestări culturale care nu vor rodi în ființa neamului românesc, continuând, după toate conferințele, colocviile, târgurile de carte, spectacolele, concertele, vernisajele, aniversările, comemorările, după ce se vor fi stins toate artificiile, să bâjbâim, prin întuneric, spre ținte nedeslușite.
Aceste gânduri au fost născute de întâlnirea cu doamna Roxana Cristian. Faptele spiritului nu se trâmbițează, nu fac rating la știrile de seară, iar cărțile despre ele nu sunt din categoria bestseller. Faptele Spiritului sunt discrete, dar sămânța sădită de ele în adâncul ființei celor ce sunt prezenți la astfel de fapte, va da roadă multă.
Vă mulțumesc, doamnă Roxana! Am stat lângă dumneavoastră, preț de câteva ore, ca lângă o flacără, iar focul ce vă animă ființa a aprins, vremelnic, înlăuntrul nostru, focul. Dar, inevitabil, a trebuit să ne luăm rămas bun și flacăra pe care o simțeam în noi a început să pălească sub potopul acestei lumi aflate pe o spirală descendentă, întru întuneric, în absența prezenței ce o întreținea. Mă observ, adesea, și mă îngrozesc de reacțiile viscerale, pulsionale, violente pe care le am, provocat de ceea ce se întâmplă în jurul meu. De cele mai multe ori mă căiesc și-mi pare rău de ceea ce am făcut, de felul în care am reacționat într-o situație sau alta. Atunci încep să înțeleg cât de puțin am păstrat din întâlnirea cu oamenii-lumină. Multe cuvinte, puțină iubire… Dar ce binecuvântare că ni s-a dat șansa de a reîncepe urcușul sufletesc, spiritual, cu fiecare zi, șansa de a pune, mereu și mereu, început bun.
Vom reuși să fim pământul cel bun, din care sămânța pe care o sădiți, prin simpla dumneavoastră prezență, să rodească?
Dan Dumitru IACOB