Reporter: Domnule, astăzi împliniți 48 de ani, 4 săptămâni și 6 zile (și el chiar zâmbește). Vreau să vă întreb dacă vă simțiți răsfățat. Răsfățat al cinematografiei, al Cannes-ului, al familiei de nobili intelectuali din care vă trageți?
Cristian Mungiu: Nobili intelectuali e un pic mult spus. Da, mă simt norocos în raport cu Festivalul de la Cannes, așa este, am avut șansa să capitalizez, cumva, o impresie generată nu doar de mine, ci de noi împreună, cineaști veniți din România, pe neașteptate, la acest Festival.
Rep.: Vă feriți să-i spuneți „Noul val al cinematografiei românești“, dumneavoastră, mai modest, vorbiți despre o nouă generație.
C.M.: Puteți să-i spuneți cum doriți, pentru că, după o anumită perioadă, după niște ani, cineva îi va da o denumire care se va impune. Mă feresc să-i spun „noul val“, fiindcă sintagma asta ar trebui să fie legată de o politică comună. Noi suntem, mai mult sau mai puțin din aceeași generație. Ca să răspund: Știu că am fost norocos și simt asta în continuare. În momentul de față nu știu dacă mă simt răsfățat. Mă simt, în primul și în primul rând responsabil, ca să fiu sincer. Asta e! Responsabil pentru că am creat, eu și ceilalți cineaști români, împreună, niște așteptări. Și, cumva, îmi doresc să fim la înălțimea acestor așteptări. Îmi doresc să am înțelepciunea și mintea limpede ca să știu cum să continui.
Rep.: Domnule, se împlinesc astăzi 9 ani și mai puțin cu două zile de când ați obținut Steaua României, în grad de cavaler, chiar din mâinile președintelui Traian Băsescu.
C.M.: Habar n-aveam câți ani se împlinesc. Bine că mi-ați spus, am să serbez chestia asta.
Rep.: Tot așa, din partea Guvernului Franței, ați primit Ordinul Artelor și Literelor în grad de cavaler. Ce înseamnă aceste titluri pentru dumneavoastră?
C.M.: Totuși, sunt regizor. Cel mai important lucru este să fac niște filme pe care să le consider bune, eu, și la fel să le considere și ceilalți. Mă bucur atunci când sunt onorat, e normal. Cel mai mult, însă, este atunci când sunt onorat pentru conținutul filmelor mele. Se pare că prea des am fost onorat doar pentru rezultatele pe care le-am obținut. Și e o diferență. Eu nu fac filme ca să primesc premii. Și nu vreau să mă felicite oamenii care nu mi-au văzut filmul.
Rep.: Pentru succesul cu „Bacalaureat“, de la Cannes, ați primit felicitări de la președintele Iohannis?
C.M.: Nu, și e altceva. Cu „4, 3, 2“ am obținut cel mai mare premiu de la Cannes. Acum a fost vorba despre premiul pentru regie. Și eu, momentan, mă bucur că nu am primit felicitări de la autorități. Fiindcă am senzația că autoritățile, uneori, fac gesturile astea ca să-și câștige un fel de popularitate. M-ar bucura mai mult dacă ar lua niște măsuri de îmbunătățire, să spunem, a condițiilor de distribuire a filmelor. Și mi-aș dori să fim un pic mai respectați pentru modul nostru tranșant de a face cinematografie. Constat că generăm foarte multă stimă, respect și interes într-o grămadă de țări, dar la noi, acasă, nu suntem cine știe ce apreciați. Desigur, nimeni nu e profet în țara lui, dar eu sesizez două feluri de opinii: opinii care sunt mai în cunoștință de cauză, pe acestea le accept, și opinii pe auzite, de la oameni care nu au văzut filmul, iar acestea sunt absolut deranjante.
Rep.: Sunteți un povestaș, în maniera lui Vargas Llosa, sau un povestitor? Vă place postura de scenarist?
C.M.: Scenarist, pentru mine, înseamnă procesul de povestire, care este, cel puțin, la fel de important, dacă nu și mai important decât etapa de regie. Evident, trebuie să stăpânești toate aceste etape. Fiindcă trebuie să iasă ceva armonios, cumva, la sfârșit. Nu știu dacă armonios este cuvântul, dar trebuie să iasă ceva just (Nota noastră: ceva ONEST, așa cum este și acest om). Însă filmul pentru mine, filmul se construiește încă din etapa în care îl scriu. „Nu sunt genul de cineast care improvizează (s.n.)“.
Rep.: Domnule, am înțeles că lucrați cam doi, trei ani la un film.
C.M.: Da, lucrez cam 2-3 ani la un film, depinde de când socotim. Încep să mă gândesc la el…
Rep.: Lucrați și în paralel, adică la mai multe proiecte deodată?
C.M.: Nu, nu prea pot să lucrez în paralel, eu lucrez doar la un film. Poate să dureze un an, până mă hotărăsc că vreau să-l fac. Din clipa în care mă apuc să scriu, durează câteva luni să-l scriu, câteva luni să-l finanțez, câteva luni să-l pregătesc, o lună sau două să-l filmez și alte șase luni să termin filmul, la post-procesare. Deci, procesul în sine, de când mă apuc să-l scriu, e cam de vreo doi ani. Problema nu este să fac filme multe, important este să fac filme relevante. Așa că nu mă grăbesc foarte tare, să fac filmul, să-mi iau banii și să plec. Eu fac meseria asta fiindcă îmi place, e altceva, o altă filozofie de viață.
Rep.: Undeva, într-un interviu, ați spus că sunteți un regizor sărac, în fine, în ideea că alți regizori, de talia și valoarea dumneavoastră…
(Iar aici, reporterul, cu gura lui mare, a anulat un eventual răspuns). Mergem mai departe.
Rep.: Domnule, l-am cunoscut pe Titus Popovici, am avut câteva memorabile seri cu el, la șpriț, un formidabil povestitor. Pentru mine, filmul „Crucea de Piatră“ a fost un deja vu, fiindcă el, scenaristul, îmi povestise filmul cu detalii fabuloase, spre exemplu chiloții cu buline a unei prostituate dintr-un șanț, sub bombardamentul aviației germane. În fine… Întrebarea: Se spune că literatura română a pierdut un mare prozator, Titus Popovici, dar a câștigat un mare scenarist. Cum comentați asta, în ideea în care ați plecat la drum ca prozator.
C.M.: Bine, n-am apucat să scriu foarte mult, scriam când eram tânăr. Nu eram sigur că pot să devin cineast. Și atunci, pentru că-mi doream, cumva, să devin povestitor, era mai lesne să gândesc în proză, și mai la îndemână să folosesc cuvintele scrise. Și astăzi, da, și astăzi, după atâția ani, am senzația că cel mai bine mă pot exprima când scriu. Cel mai precis și cu cea mai multă emoție, scriind…
Rep.: E frumos ce-mi spuneți..
C.M.: Însă, după o vreme, contextul a fost de așa natură, a căzut comunismul, iar eu m-am gândit la posibilitatea de a deveni film-maker. Și atunci am căpătat, deodată, o posibilitate de a deveni cineast. Nu mai aveam nici o scuză să rămân profesor la mine, la Iași, și am hotărât să-mi îndeplinesc… Mi s-a părut atunci că înțeleg cum ar trebui să fie…
Rep.: Și?!
C.M.: Eram mult mai sigur, atunci când m-am apucat de cinematografie, decât cum sunt acum. Acum, avansând cu chestia asta, încep să capăt tot mai multe îndoieli, dar îmi place foarte mult, în continuare, momentul acela în care scriu și, în continuare, am nevoie de el ca să merg mai departe…
Rep.: Domnule, nu vreau să repet întrebările cu rămasul în țară, cu propunerile din America…
C.M.: Păi, eu am rămas…
(Continuarea dialogului cu regizorul Cristian Mungiu, în ediția de mâine.)
Cristian TIMOFTE