Intermezzo: Duminică, 29 mai, 2016. Esplanada din fața cinematografului „Dacia Panoramic“, singurul care a supraviețuit în Piatra Neamț, gemea de lume, era ca în zilele lui bune. Victor Purice, tras la costum și papion, radia pur și simplu. Și ceea ce chiar ne-a impresionat sincer a fost primăvara din public, tinerii pietreni care au luat cu asalt cinematograful. Parcă ne aflam în curtea unui liceu unde urma să se susțină examenul de bacalaureat. Prezența lor, într-un număr covârșitor, fete și băieți, adolescenți frumoși, a fost un prim spectacol, un preambul optimist pentru ceea ce avea să urmeze, proiecția filmului „Bacalaureat“ și prezența reputatului regizor Cristian Mungiu, însoțit de actorii Lia Bugnar și Vlad Ivanov.
Dar să continuăm interviul nostru cu domnul Cristian Mungiu:
Reporter: Domnule, ați afirmat undeva că: „Noi facem niște lucruri puțin în avans față de înțelegerea cinematografică de acasă, de azi“, cu referire, desigur, la surprinzător de multele premii obținute, în ultimul timp, de creatori români. Eu vreau să dăm puțin ceasul înapoi. Am câteva întrebări venite din partea celor care și-au luat bacalaureatul cu 30 sau 40 de ani în urmă. Vă voi întreba despre trei filme pe care nu le-am ales chiar la întâmplare. Primul este „Pădurea spânzuraților“, Liviu Ciulei, premiu de regie la Cannes, 1965.
Cristian Mungiu: Este puternic, unul din filmele românești foarte puternice. Iar faptul că a luat premiul de regie la Cannes este încă o dovadă că premiile nu mai au importanță, nu-i mai pasă nimănui, astăzi, de ce premii s-au luat atunci. Sunt și alte filme care au avut premii, așa cum sunt și multe filme grozave, în istoria cinematografiei, care n-au luat nici un premiu. „Pădurea spânzuraților“ este un film care a îmbătrânit bine. Este un film dintre cele relevante, care constituie, cum să spun?!, picioarele pe care s-a construit eșafodajul acesta, al cinematografiei române de mai târziu.
Rep.: Al doilea film despre care vreau să vă întreb a apărut, cu multe probleme, în 1984, dumneavoastră aveați atunci 16 ani. Este vorba despre o parabolă care a năucit o generație, cel puțin așa l-am perceput eu atunci: „Glissando“, Mircea Danieliuc.
C.M.: Trebuie să ne raportăm un pic altfel la filmele din perioada târziu comunistă. „Glissando“ a avut un mare impact atunci și asupra publicului, și asupra cinematografiei noastre. Dar eu prefer, de exemplu, un alt film al lui Mircea Danieliuc, și vorbesc despre „Probă de microfon“. Acela este filmul de la Danieliuc pe care-l prefer și acel gen de cinema îl prefer eu.
Rep.: A fost nominalizat la Cannes și cu „Senatorul melcilor“…
C.M: Adică a participat. Și cu „Probă de microfon“ și cu „Senatorul melcilor“, dar în final nu contează foarte mult dacă ai fost sau nu ai fost la Cannes. Contează mai mult faptul că după atâția ani noi ne întoarcem și ne uităm la filmele astea și mie mi se pare că „Probă de microfon“ rezistă foarte bine și astăzi. Este un gen frust de cinema onest și direct și modern pentru timpul lui, iar o parte din această modernitate rezistă până azi.
Rep.: Lăsați-mă să fiu îndrăgostit de „Glissando“…
C.M.: Este plăcerea fiecărui cinefil în parte, bineînțeles…
Rep.: Al treilea film despre care vreau să vă întreb este „Actorul și sălbaticii“, 1975, Manole Marcus, Titus Popovici și, normal, Toma Caragiu.
C.M.: La vremea lui l-am văzut de cinci ori la cinematograf, în săptămâna respectivă. Dar nu l-am mai revăzut de atunci, deci nu pot să vă zic mare lucru despre el, ar trebui să-l revăd ca să înțeleg cu ce ochi îl mai văd acum. (n.n. – Bre, omul acesta m-a încântat , clipă de clipă, prin franchețea lui). Am fost atunci foarte impresionat și mi s-a părut un film foarte puternic pentru perioada respectivă. Dar, ziceam, filmele îmbătrânesc în mod diferit și este bine să le revezi din când în când.
Rep.: M-a surprins puțin această declarație a dumneavoastră: „Eu nu știu să lucrez cu staruri“, fiindcă eu vorbesc în acest moment cu un regizor care, la notorietatea lui, ar putea avea la dispoziție, bănui eu, staruri.
C.M.: Să ne lămurim cu ceva: În România nu există staruri. Poate niște actori foarte populari care, în perioada de dinainte, când nu erau alte distracții, aduceau 10 milioane de oameni la cinematograf. Eu, acum, în România, pot să pun în film orice personaj doriți dumneavoastră, orice actor, să spunem de oarecare notorietate în televiziune. Dar starul este legat de succesul la box-office. În această idee noi nu mai avem staruri. Și asta fiindcă am pierdut sălile de cinema, am pierdut obișnuința de a veni la cinema, așa că nu mai avem nici staruri. Întrebarea este alta: Aș face eu filme mai bune dacă aș avea staruri?! Cred că aș face filme mai notorii, dar nu neapărat mai bune. Eu am o mare plăcere să descopăr actori, mă interesează foarte mult ca cine vede filmul să aibă senzația că vede oameni adevărați. Eu nu spun că nu am să lucrez cu staruri sau că nu pot lucra cu staruri. Nu știu cum ar fi să lucrez cu staruri. Eu am nevoie să știu că actorul, dacă lucrez cu el, este sută la sută alături de mine, că înțelege ce vreau și ce urmăresc eu, fără să facă „mofturi“ în ceea ce implică realizarea rolului. Starul, de regulă, este o persoană celebră care are rolul colosal de a aduce milioane de oameni la Proiect, dar atunci, cumva, îmi imaginez că acel Proiect trebuie să urmeze calapodul acelui star, pentru că el, cu adevărat, dă valoare comercială Proiectului. Or, pe mine mă interesează ca nimic să nu ciuntească valoarea pe care cred eu că trebuie să o aibă Proiectul, care este cu totul pe alte coordonate de onestitate. Cred că eu altfel văd lucrurile…
Rep.: „The Revenant“, a lui Alejandro Inarritu (sau „Reveneala“, cu i-a spus C.T. Popescu) a fost făcut pentru DiCaprio, care încă nu luase premiul Oscar…
C.M.: Eu nu trăiesc cu nostalgia Oscarului. Este un premiu foarte valoros care recompensează un anume gen de film din cinematografia americană. N-are rost să vorbim despre Oscar, pentru că noi facem un alt gen de cinema. Câtă vreme facem un alt gen de cinema, nu trebuie să râvnim la acest gen de premiu, pentru că sunt două categorii complet distincte. Deci, ca să poți obține un Oscar, ca film străin, subtitrat, trebuie să folosești un altfel de limbaj, trebuie să-ți extragi subiectul dintr-o altă zonă. Deocamdată nu mă interesează chestia asta. Mă interesează ce fel de cinema fac eu.
Am încheiat cu o strângere de mână și cu un „Mulțumesc frumos!“’ spus ca de la ieșean la ieșean, sau, mă rog, venetic nemțean.