Debutează în 1929, cu versuri, în „Moldova literară”, revista Societăţii Literare „Tinerimea” din Mihăileni, publicând în diferite periodice ieşene : „Chemarea” (1935), „Iaşul” (1938-1940), „Voinţa” (1941) sau „Cetatea Moldovei” (1942).
Nici după căsătoria cu poeta Magda Isanos şi nici după apariţia primelor cărţi, situaţia nu i se schimbă, Camilar trăind la limita de jos a subzistenţei. Începând din 1929, când a debutat cu versuri în „Moldova literară” (Mihăileni-Dorohoi), Camilar semnează în numeroase periodice din Bucureşti şi din ţară, între care „Viaţa românească”, „Banatul literar”, „Fruncea”, „Adevărul literar şi artistic”, „Lumea”, „Însemnări ieşene”, „România literară”, „Universul literar”, „Vremea”, „Jurnalul literar” şi „Revista Fundaţiilor Regale”.
De altfel, nu se poate vorbi despre Eusebiu Camilar fără a aminti destinul tragic al soţiei sale, poeta Magda Isanos, care a murit la numai 28 de ani. În volumul “Secvenţe documentare cu Eusebiu Camilar şi Magda Isanos” (apărut la Editura Lidana din Suceava,în anul 2010), criticul şi istoricul literar Nicolae Cârlan a reconstruit viaţa celor doi mari scriitori, prezentând aspectele importante ale vieţii şi operei lui Eusebiu Camilar, cel uitat astăzi de critică şi ignorat din motive care nu au nicio legătură cu valoarea sa literară.
“Ne-am hrănit zile întregi cu mămăligă îngheţată…”
De multe ori, critica uită momentele grele pe care Eusebiu Camilar şi Magda Isanos le-au îndurat din cauza sărăciei, momente reamintite de Nicolae Cârlan, în cartea sa. Iată, spre exemplu, un fragment sugestiv dintr-o scrisoare cutremurătoare trimisă de Camilar scriitorului bucureştean Ion Pas:
„Cred că vremurile noi răsărite la 23 August au răsărit şi pentru mine. Magda Isanos, soţia mea, este o victimă a vremurilor apuse. Dacă azi ea se stinge pe patul boalei şi mizeriei, e numai din cauză că nu s-a integrat vremurilor şi a răbdat din pricina asta frig, foame şi umilinţă, eu fiind mereu concentrat din ’939 (…). Vremurile duse mi-au omorât soţia, nelăsându-ne să muncim ca să putem trăi. Copilul meu, în nopţile de ger, i-am ţinut picioarele în sân, ca să nu-i degere. Ne-am hrănit zile întregi cu mămăligă îngheţată. Cartea Prăpădul Solobodei am vândut-o editorului (…) pentru un vagon de lemne (…)”.
Schimbările aduse de război îi favorizează lui Camilar o anume ascensiune socială, bazată atât pe succesul literar, cât şi pe adeziunea la acţiunea de propagare a ideilor comuniste. Primeşte unele responsabilităţi în cadrul Uniunii Scriitorilor, face parte din redacţia „Gazetei literare” (în care publică mult), este consilier literar al Editurii de Stat, colaborând intens la reviste importante („Viaţa românească”, „Contemporanul”, „Iaşul literar”, „Scrisul bănăţean”, „Tribuna” etc.) şi tipărind numeroase cărţi. Ţine conferinţe la Radio şi în provincie, devenind membru corespondent al Academiei Române, călătoreşte în ţară şi peste hotare, ajungând o personalitate literară oficială, prezentă şi în manuale.
Moare la Bucuresti, la 27 august 1965.
Între cele mai importante volume semnate de Eusebiu Camilar se numără: „Chemarea cumpenelor”, versuri, 1937; „Cordun”, roman, 1942; „Prăpădul Solobodei”, roman, 1943; „Avizuha”, povestiri, 1945, „Turmele”, roman, 1946; „Focurile”, dramă scrisă în colaborare cu Magda Isanos, 1945; „Valea Hoţilor”, roman, 1948; „Poarta furtunilor”, povestiri, 1955; “Inimi fierbinţi”, proză, 1956, Bucureşti; „Valea Albă”, dramă istorică în versuri, 1957; „Povestiri eroice”, 1965; „Viforul”, povestiri, 1966; “Cartea de piatră”, jurnal, 1981; „Stejarul din Borzeşti. Povestiri eroice”.
Irina NASTASIU