Astăzi se împlinesc 15 ani de la moartea Elisabetei Rizea, o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. A susţinut rezistenţa din Munţii Făgăraş, fiind arestată și torturată de autoritățile comuniste în 1952 și 1961. A executat 12 ani de temniţă grea, povestea ei fiind cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul „Memorialul durerii”, de Lucia Hossu-Longin.
Elisabeta Rizea s-a născut pe 28 iulie 1912, în comuna Domneşti, judeţul Argeş, în familia lui Ion şi a Mariei Şuţa. În 1950 a fost arestată pentru prima dată şi condamnată la 6 ani de închisoare, pentru ajutorul acordat partizanilor din Muscel, fiind eliberată în 1956. Deşi a fost bătută şi torturată, nu a divulgat nici un secret, continuând să-i ajute, şi după prima eliberare, pe cei care se opuneau comunismului. În 1959, după prinderea fraţilor Arnăuţoiu, Elisabeta Rizea a fost arestată pentru a doua oară şi condamnată la 25 ani muncă silnică pentru favorizarea infracţiunii. A fost eliberată în 1964 prin graţiere. După 12 ani de închisoare petrecuţi la penitenciarele din Piteşti, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc şi Arad, a fost numită „duşman al poporului”, iar gospodăria i-a fost etichetată drept „casă de bandiţi”. Elisabeta Rizea a sprijinit activ mişcarea de rezistenţă a luptătorilor din munţi, pe care îi ajuta cu alimente şi informaţii. A continuat lupta chiar şi după ce a ieşit din închisoare, când abia putea să meargă din cauza bătăilor primite.
Scalpată de comuniști
În 1992, Elisabeta Rizea a acordat pentru prima dată un interviu Luciei Hossu-Longin, pentru serialul „Memorialul durerii”, povestea sa cutremurând o ţară întreagă.
„Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avea un cârlig mare la mijloc acolo. (…) Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini.
Şi mi-a fost frică că atunci eram şi eu grăsuţă, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, şi stam şi ţipam şi spuneam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu’, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu! Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mâini, mai bine împuşcaţi-mă!.» (…)
Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da’ păi tot nu i-am vândut… Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceţi să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldaţi acasă. (…) M-a dus și m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, aşa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi şi niagră ca bluza. Şi dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat.” („Povestea Elisabetei Rizea”, ediţie îngrijită de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993)
Vizita regelui Mihai la Nucșoara
La capătul celor 12 de ani de detenţie, Elisabeta Rizea nu își mai putea folosi picioarele, deoarece securiştii îi distruseseră genunchii. După 1989, fostul suveran al României a ajutat-o, plătindu-i o operaţie, iar în anul 2001 a vizitat-o la Nucșoara, unde mama Elisabeta fusese gazdă pentru câteva vacanțe petrecute de tânărul prinț Mihai, în anii de adolescență.
„Capitanu’ Cârnu era din Bacău. El m-a schingiuit. Eu trăiesc încârligată, cum sunt, și cu genunchii scoși, și el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de lângă Foișorul de Foc. Maiestatea a plătit. Mi-au pus cârlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am păr deloc, uite! Și uite în fotografie ce păr bogat am avut, și salbă de aur. Mi-au luat tot comuniștii. Ginerele, cuscrul, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani”.
Fiica Elisabetei Rizea, Elena, povestea despre bucuria cu care mama sa l-a primit pe regele Mihai în umila ei căsuță: „A venit Majestatea Sa. Mama stătea într-un cărucior cu rotile, că nu mai putea să meargă, dar cu greu s-a ridicat în picioare, s-a sprijinit de perete şi aşa l-a primit pe rege. «Veto, eşti mai mică decât mine, dar tot eu am venit la tine», i-a zis regele, mamei. Apoi, s-au îmbrăţişat, un rege şi o femeie simplă, de la ţară. Am plâns. Cred că cea mai mare onoare pentru mama a fost acea îmbrăţişare. A fost recompensată pentru toată suferinţa prin care a trecut“. („Ziarul Lumina”)
Elisabeta Rizea s-a stins din viață la 6 octombrie 2003, la vârsta de 91 ani. „Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să știu că s-a limpezit lumea”, spunea Elisabeta Rizea. Se va mai limpezi oare lumea vreodată, așa cum și-a dorit „eroina de la Nucșoara”, plătind preț de lacrimi și sânge?
Irina NASTASIU