* Copiii sunt aceiaşi în toate timpurile, cu nevoie de joc şi de poveste”
Cu un zâmbet larg, cu braţele deschise şi cu „tolba” plină de idei, îşi întâmpină, în fiece dimineaţă, copilaşii care vin cu drag la grădiniţa amenajată în culorile curcubeului, în incinta Şcolii nr. 3 din Piatra Neamţ. La loc de cinste este pus Trofeul „Domnu’ Trandafir”, acordat în 2013 pentru prima dată de când Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ organizează festivităţile anuale de premiere a elitei Şcolii Nemţene.
„Ar fi o aroganţă să mă consider la nivelul Domnului Trandafir, dar pot spune cu mâna pe inimă că-mi este model în ceea ce priveşte dăruirea pentru munca cu elevii şi dragostea pe care trebuie să le-o porţi”, ne spune Cristina Ionescu, profesor învăţător primar, grad I didactic. „Este o muncă titanică să poţi avea un olimpic la vârstele mai mari, dar iată, noi avem altfel de rezultate, poate nu atât de spectaculoase acum, dar suntem cei care aşează temelia. Fiecare treaptă de învăţământ are posibilitatea de a-şi exprima performanţele”.
Educatoarea Cristina Ionescu a pornit „pe urmele” Domului Trandafir în toamna anului 1978, ca absolvent al Liceului Pedagogic „Gheorghe Asachi” din Piatra Neamţ, cu multe năzuinţe în ceea ce priveşte pregătirea pe care a considerat că trebuie să i-o acorde copilului înaintea debutului şcolar.
„Sunt 35 de ani de activitate în care n-a fost zi în care să nu mă gândesc la faptul că, dacă nu sunt conectată la ceea ce înseamnă nou, atât pedagogic, cât şi social, nu pot să-mi ating obiectivele pe care mi le-am asumat. Este esenţial să li se asigure copiilor o adaptare lină, să le crească încrederea în sine şi, de ce să nu o spunem, să-şi facă ucenicia socială acum, la această vârstă, şi să înveţe să se poarte cu cel de lângă el”, a punctat educatoarea Ionescu. Valorile morale le-a moştenit din familie, iar profesia este o tradiţie păstrată prin „seva” genealogică:
„Cel care a dus după dânsul, pe crenguţele arborelui genealogic, multe cadre didactice, a fost fratele cel mare al bunicului meu, care în perioada interbelică ocupa funcţia care echivalează, acum, cu cea de inspector general, şi era învăţător de meserie, iar în timpul războiului- ofiţer activat. Apoi, fratele cel mare al mamei mele a fost director de şcoală, profesor, sora cea mare a mamei-învăţătoare foarte bine cotată de-a lungul carierei, un frate mai mic al mamei- învăţător, de asemenea, şi mulţi verişori de-ai mamei cadre didactice; mama provine dintr-o familie cu 9 copii care au ajuns fie cadre didactice, fie ofiţeri”. Ofiţer a fost şi tatăl educatoarei Ionescu, iar 1973, când acesta a fost mutat de la Ploieşti, la Piatra Neamţ, a fost anul înscrierii viitorului dascăl la Liceul Pedagocic Gheorghe Asachi. Au urmat 35 de ani de carieră în mijlocul copiilor. Dar vremurile s-au tot schimbat, iar abordarea copiilor a trebuit să fie mereu alta, pentru a-i putea îndruma şi pregăti pentru viaţă.
„Copiii sunt aceiaşi în toate timpurile, cu aceeaşi nevoie de joc şi de poveste”, zâmbeşte dascălul. „Sunt sugative emoţionale şi sentimentale. Cu aceleaşi nevoi către reguli, nevoi, fermitate şi dragoste. Dragoste cu înţelepciune exprimată. Acum, nu putem spune că sunt precoce toţi copiii care aparţin generaţiei de astăzi, dar sunt avansaţi pe anumite domenii. Dacă cei de demult aveau o inteligenţă cognitivă obişnuită, dar erau cu o inteligenţă motrică şi emoţională superioară de multe ori vârstei, observăm că, pe zi ce trece, cei de acum sunt avansaţi din punct de vedere cognitiv, dar nu mai ţin pasul la vârsta motrică şi emoţională. Şi mă refer aici la faptul că se face mai puţină mişcare în aer liber, iar emoţional, copilul, care acum stă cu mama până la doi ani, şi nu doar două, trei luni cum era înainte, se adaptează mai greu în mediul în care nu mai este mama”.
Educatoarea ne-a povestit şi despre acele situaţii în care părinţii îşi lasă copiii în ţară şi pleacă la muncă peste hotare. Acei copii comunică greu, dezvoltă un dialog mai poticnit, încep să se bâlbâie, pentru că emoţional sunt afectaţi de absenţa părinţilor, pe care-i văd o dată sau de două ori pe an. A avut situaţie în care copilul a uitat-o pe mamă. Femeia a plecat în străinătate când copilul avea un an şi ceva şi a revăzut-o când avea 7 ani, moment în care nu a recunoscut-o! Au fost situaţii când cei mici au plecat peste hotare cu tot cu părinţi, dar aceştia nu s-au descurcat acolo şi au trebuit să se întoarcă, iar cel mic s-a închis, nu s-a mai adaptat, nu a mai comunicat aşa cum ar fi trebuit. „Plecarea în străinătate nu e un lucru benefic, dar nimeni probabil nu mers bucuros pe această cale. Domnul Trandafir nu se confrunta cu astfel de cazuri. Dar indiferent de situaţii, sfatul pe care vreau să-l dau tinerilor dascăli, acum în formare, este să-i iubească pe copii. Dacă-i iubeşti, nu-ţi sunt indiferenţi când intră dimineaţa în clasă. Aici stai patru, cinci, ore, dar după aceea începe adevărata muncă de laborator. După-amiezile, serile, sunt dedicate muncii de pregătire pentru a doua zi. Nici un „Domnu’ Trandafir” nu pleacă liniştit, că a închis biroul şi se întoarce abia mâine”.
Geanina NICORESCU