Sărbătorit, pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, Dragobetele se mai numea, în popor, Cap de primăvară sau Logodnicul Păsărilor, deoarece în această zi păsările se împerecheau şi îşi făceau cuib. După toate probabilităţile, luna februarie era considerată lună de primăvară, ziua de 24 fiind începutul anului agricol (sau ziua ieşirii ursului din bârlog). În vechime, bătrânii credeau că Dragobetele inspiră femeilor şi fetelor încredere şi dragoste curată şi le ajută să-şi găsească ursitul. De aceea, în această zi, fetele şi băieţii din satele româneşti se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă vremea era bună, se adunau în cete, ieşind în luncă sau la pădure. Din zăpada netopită, fetele şi femeile tinere îşi făceau rezerve de apă pentru spălat în timpul sărbătorilor de peste an. Desfăşurarea tradiţiilor, a ceremonialelor şi a actelor rituale legate de sărbătoarea iubirii la români e atestată de generaţiile vârstnice, de la care s-a preluat, printre altele, şi zicala „Dragobete sărută fete!”. Îndrăgostiţi, pe toată durata anului Etnologul şi folcloristul Simeon Florea Marian consideră, în studiul său, „Sărbătorile la români”, că Dragobetele era „o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere. Cu toţii aveau credinţa nestrămutată că dacă ţin această sărbătoare, vor avea partea de dragoste, vor fi îndrăgostiţi pe toată durata acelui an, interval în care vor fi îndrăgiţi şi iubiţi de toată lumea”. Vorbind despre felul în care se sărbătorea Dragobetele în satele româneşti, etnologul Ivan Evseev subliniază, în „Dicţionarul de magie, demonologie şi mitologie românească”, faptul că Dragobetele este fiul Babei Dochia şi reprezintă, în opoziţie cu ea, principiul pozitiv. El arată, totodată, că Dragobetele este o zi a logodnelor reale sau ludice ale tinerilor: „Comemorarea Dragobetelui poporul o leagă de zilele începutului împerecherii păsărilor, care se strâng în stoluri, ciripesc şi încep săşi construiască cuiburile. Logodna de primăvară a păsărilor a devenit şi o sărbătoare a erotismului uman, ziua înfrăţărilor, a logodnelor ludice sau reale ale tinerilor (…) În ziua lui Dragobete, flăcăii şi fetele, în haină de sărbătoare, se strângeau pe dealurile eliberate de zăpadă de la marginea satului, adunau ghiocei şi brânduşe, se veseleau în jurul focurilor aprinse, iar la prânz coborau în goană spre sat, fiecare băiat fugărindu-şi partenera preferată. Dacă o prindea, conform datinei, putea să o sărute în văzul tuturor. Pentru vârstnicii spectatori, era un semn aproape sigur că la vară sau la toamnă vor juca la o nouă nuntă.” O sărbătoare premaritală „De ce toate sărbătorile dedicate iubirii au loc în intervalul sfârşit de februarie, început de martie? – Pentru că sunt evenimente legate de învierea naturii, începutul înfrunzirii pădurilor, întoarcerea păsărilor, ce dau semnificaţia simbolică a sărbătorii. Se ştie că, dacă vorbim de cultura populară, ne referim la o cultură a simbolurilor. Noi ne ghidăm după o serie întreagă de sisteme calendaristice, dar cel mai exact pare a fi acest calendar natural, pentru că s-a constituit în raport cu ritmurile naturii. Calendarul pe care îl avem noi în buzunare este un construct savant, intelectual. – Cum se sărbătorea? – Era o sărbătoare a grupurilor de tineri şi copii care ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strângeau în braţe. Avea toate trăsăturile unei sărbători premaritale, de antamare a unor relaţii între tinerii din comunitate, ce anticipau nunţile.” (fragment de interviu cu prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu, etnolog al Universităţii din Bucureşti, preluat de pe gandul.info)
Irina NASTASIU