Luna aceasta se împlinesc 20 ani de la moartea părintelui Dimitrie Bejan, „un mare erou al vieții noastre creștine și naționale“, cum îl numea părintele Justin Pârvu.
Părintele Dimitrie Bejan s-a născut la 26 octombrie 1909, la Hârlău (județul Iași), într-o familie de țărani răzeși dreptcredincioși. Urmează cursurile Seminarului Teologic din Iași, iar mai apoi studiază la Facultatea de Teologie din București. După absolvirea Teologiei, va urma cursurile Facultății de Istorie, tot din București, avându-l profesor pe savantul Nicolae Iorga. Părintele Dimitrie Bejan a fost hirotonit preot în anul 1940, când a și fost trimis pe front, ca preot militar. Împreună cu regimentul de armată, părintele ajunge până la Stalingrad, unde va fi luat prizonier, în anul 1942, împreună cu alți 17.000 de români. Petrece șapte ani în lagărele din Rusia și Siberia. Amintiri copleșitoare sunt publicate în cartea „Oranki“, publicată la Editura Tehnică, în 1995. În această perioadă, părintele Bejan botează sute de ruși, face liturghia în lagăre și închisori, slujind și în comunitățile izolate rusești din apropierea lagărelor.
Întors în țară, în anul 1948, părintele Dimitrie Bejan va fi închis din nou, mai întâi la Jilava, iar mai apoi la Văcărești, la Aiud, la Canal, din nou la Jilava, la Cavnic, iar în cele din urmă, la Aiud. În închisoarea de la Aiud, a fost coleg de celulă cu părintele Benedict Ghiuș.
După marea eliberare din anul 1964, părintele Dimitrie Bejan va fi urmărit în continuare de comuniști, până în anul 1990. A avut domiciliul forțat până la căderea regimului comunist, slujind ca preot la biserica din localitatea Ghindăoani, județul Neamț. Pentru că, la vremea respectivă, propaganda religioasă era interzisă, iar părintele Bejan predica liber, un consiliu bisericesc a luat decizia de a-i ridica dreptul de a sluji. Între anii 1990-1995, părintele va locui în orașul Hârlău, unde i se hotărâse domiciliul forțat. Aici, a spovedit, sfătuit și întărit pe toți cei care i-au trecut pragul casei. Părintele Dimitrie Bejan a trecut la Domnul în ziua de 21 septembrie 1995.
Ultima întâlnire dintre Grigore Caraza și părintele Dimitrie Bejan
Despre ultima sa întâlnire cu părintele Dimitrie Bejan, coleg de suferință în temnițele comuniste, povestește, cu emoție, Grigore Caraza, fost deținut politic nemțean: „Irina, frumoasa mea de doar doi ani din Bărăgan și fina părintelui Dumitru Bejan, mi-a comunicat că părintele ar vrea să ne mai vedem o dată înainte de marea despărțire. Așa se face că, în vara anului 1994, venind pentru scurt timp în România, m-am hotărât să ajung și la Hârlău, acolo unde părintele Bejan a locuit în ultima parte a vieții.
Împreună cu Ciprian, aflat la volanul mașinii, am trecut prin Codrii Pașcanilor, localitate intrată în istorie în urma bătăliilor dintre români și rușii cotropitori în timpul celui de al doilea război mondial. Ionel ne-a arătat printre altele satul unde s-a născut – Stroiești – în apropierea Cotnariului.
Ajunși la Hârlău, întâlnirea cu părintele Mitiță, cum îi spuneau prietenii, a fost impresionantă.
– Bine-ai venit, americanule!
Lacrimile lui s-au întâlnit cu ale mele și vorbele ne erau înecate de dorul atâtor ani cât nu ne văzusem…
Chiar dacă timpul îl mai împovărase, părintele era așa cum îl știam, poate puțin mai încărunțit, poate și mai multă blândețe, dar cu aceeași aură de sfânt a cărei strălucire nu a pălit nici în temnițele pe unde trecuse și nici în libertatea pe care abia dacă a putut să o ghicească…
După discuții îndelungi, parfumate cu Grasă de Cotnari, când prietenii mei au ieșit afară pentru o țigară, părintele, prinzându-mă de mâini mi-a zis:
– Iartă-mă Grigore! Eu mai am puțin și voi merge dincolo.
– Iartă-mă și pe mine părinte, am șoptit, și ceva trist mi s-a cuibărit în suflet, bănuind că este ultima dată când ne vedem…
La plecare, părintele, micuț de statură, s-a urcat cu ultimele puteri pe leațul de jos care susținea scândurile gardului și mi-a zis:
– Grigore, am să plec înaintea ta, dar acolo, în fața porții Sfântului Petru, n-am să intru până ce nu vei veni și tu… Auzi, Grigore? Acolo, în fața porții, te aștept și nu intru fără tine!
Și cu fața îndreptată înspre azur, părintele parcă ar fi vrut să imprime pe firmamentul ceresc cele spuse de dânsul. Era cu ochii în lacrimi și, cum privea cerul, l-am zărit pentru câteva clipe odihnindu-se într-un loc plin de verdeață, cu adevărat paradisiac, în așteptarea cuiva, atât de drag lui…
Strângeam subsioară ultima amintire de la părintele, o carte pe care mi-a scris cu sufletul și cu durerea atâtor amintiri care ne-au unit odinioară pentru totdeauna: «Lui Grigore Caraza – bun și încercat prieten, acum american, mai înainte am fost împreună la Zarca etc., bun luptător pentru românime – căruia îi port mare respect pentru suferință.
Curat a intrat în pușcărie – luminat a ieșit afară – apoi dus a fost în USA să fie fericit. Și a trăit viață fericită aici, în ținutul nostru.
Cu cele mai bune gânduri,
D. Bejan preot; 10 septembrie 1994; Hârlău.»
M-am îndepărtat de casa părintelui și vocea lui blândă și caldă încă îmi mângâia urechile cu șoapte de chemare și de juruință:
– Auzi, Grigore? Acolo în fața porții, te aștept și nu intru fără tine!“ (Grigore Caraza – „Aiud însângerat“)
Irina NASTASIU