Disidentul Grigore Caraza, scrisori din temniță (V)

Încheiem, astăzi, seria epistolelor trimise familiei din închisoarea de la Aiud de către disidentul Grigore Caraza, fost deținut politic și simbol al rezistenței din județul Neamț. Reamintim cititorilor că am inițiat demersul de scoatere la lumină a acestor mărturii cu ocazia împlinirii a doi ani de la teribila zi în care Grigore Caraza a fost agresat pe banca din fața blocului unde locuia, de către un individ bolnav psihic, lovitură ce a cauzat decesul acestuia. Publicate în premieră în ziarul „Ceahlăul“, epistolele – trimise în general familiei (mamei, tatălui și fraților: Alexandrina, Marioara, Gelu, Silvia și Olguța) – poartă în ele durerea celui care, timp de peste două decenii, a suferit în penitenciarele de la Piatra Neamț, Bacău, Galata-Iași, Văcărești, Jilava, Târgu Ocna, Aiud și Bărăgan (unde a avut domiciliul forțat).

Ilustrăm această ultimă epistolă, datată 1 ianuarie 1977, cu un episod relatat de Grigore Caraza în cartea „Aiud însângerat“, petrecut înainte de ultima sa arestare. Fie ca exemplul său de devotament și jertfă să ne întărească și pe noi, cei de azi, în credință și mărturisire!

„La Liceul «Petru Rareș»“

La o oră de biologie, profesorul care ținea locul titularului, respectiv al doamnei Luminița Krausz – aflată în concediu de maternitate, a atins problema viselor. A tratat această problemă în derâdere și fără să dea o explicație precisă. Observând însă că discut în șoaptă cu colegul meu de bancă și sesizând că am o altă părere, mi-a cerut să o expun. Am explicat că sunt trei feluri de vise: datorate agenților externi, datorate refulării sau dorințelor puternice din timpul unei zile și, în sfârșit, vise premonitorii sau filozofice. Cerându-mi să le detaliez, am vorbit despre primele două categorii, specificând că ultima este de o cu totul altă natură. Insistând să vorbesc și despre a treia, am explicat că sursa lor vine pe o altă cale și are în ea ceva divin. Cu o oarecare ironie, profesorul m-a întrebat dacă eu cred în existența lui Dumnezeu. Răspunzându-i că da și în mod nelimitat, mi-a cerut să-i explic acest fapt. Pentru început, i-am relatat o întâmplare reală, petrecută pe țărmul mediteraneean al Franței, legată de Fericitul Augustin, care căuta argumente de existență a lui Dumnezeu pentru a scrie o carte pe înțelesul tuturor.

Într-o dimineață, când soarele încă nu răsărise, acesta se plimba pe plajă, căutând să pătrundă cât de cât sferele cerești. La un moment dat, în fața lui vede un copil de o frumusețe angelică, având, după propria-i apreciere, vârsta sub doi ani. Dezbrăcat cum era, la doar câțiva metri de apa mării copilul făcuse cu mâinile o gaură în nisip. Cu o insistență cum numai un copil de vârsta lui o poate avea, își umplea pumnișorii cu apă apoi mergea până la gaura din nisip, unde o vărsa. Privea cu nedumerire cum apa dispărea în câteva clipe. Și iarăși, copilul mergea și își umplea pumnii cu apă, se întorcea în grabă, o vărsa în nisip, dar apa se făcea nevăzută. Minunat de cele văzute, Fericitul Augustin îl întrebă:

– Dar ce faci acolo, minunea lui Dumnezeu?

Copilul, în modul cel mai firesc posibil, îi răspunse:

– Nu vezi ce fac? Vreau să mut marea în gaura asta!

– Păi, bine, tu nu vezi ce mare este marea? Cum ar putea să încapă într-o gaură atât de

mică?!?

– Fac exact ceea ce vrei tu să faci! Vreau să mut marea în gaura asta mică, pe când tu

vrei să-l încapi pe Dumnezeu în mintea ta îngustă!

Realizând că se află în fața unei minuni, Fericitul Augustin s-a lovit cu palma peste frunte, ca și cum ar fi vrut să se trezească dintr-un somn adânc. Ridicându-și privirile, și le îndreptă din nou înspre copil, însă acesta nu mai era acolo și doar urmele de pași pe nisip, care se pierdeau până departe, mai atestau prezența unei făpturi reale pe plajă… Întâmplarea este reală și a fost consemnată atât în presa timpului, cât și în diferite cărți.

După ce am relatat acest fapt, în sală s-a făcut liniște, iar eu – parcă încurajat și mânat de cineva din spate, am continuat să vorbesc de cele 12 argumente raționale despre existența lui Dumnezeu, după Toma D’Achino, Anselm de Cantembury, René Descartes și Immanuel Kant, pe care le-am auzit și învățat în Aiud, de la marele teolog Nichifor Crainic. Deși foarte mirat de cele spuse de mine, profesorul nu m-a contrazis, iar în următoarele două ore încă am mai vorbit ceva în legătură cu acest subiect. Mulți dintre colegii mei și-au luat notițe, apoi, în pauze sau după cursuri, mi-au cerut mai multe explicații. Mi-am dat seama că ceea ce fac implică asumarea unei mari responsabilități în fața conducerii comuniste, dar aspectul în sine nu m-a determinat să mă opresc, ci din contra, le-am vorbit foarte mult colegilor, hotărât și convingător.

Unul dintre colegii mei, C.C., infam informator al Securității, m-a vândut acesteia precum Iuda Iscarioteanul și nouă luni mai târziu, pe 21 ianuarie 1970, căpitanul de securitate Ionașcu Guiță mă aresta din biroul unde lucram la Industria laptelui“. (Grigore Caraza – „Aiud însângerat“)

„Lăsați-mă uitat!…

1 ianuarie 1977, Aiud

Olguța dragă,

Pentru ziua de astăzi, pentru Sărbătorile Crăciunului, îți doresc, ție și prin tine la toată familia, la mulți ani, să fiți sănătoși, să fiți îndestulați, să fiți fericiți!

În toate aceste zile, aproape clipă de clipă mi-am revăzut copilăria mea, satul nostru, familia, cunoscuții, mi-am revăzut cerul copilăriei mele, acel cer împroșcat cu stele și pulbere de aur, cer sprijinit pe Ceahlău și Hălăuca, pe Grințieș și Petru-Vodă. Amintiri dureros de frumoase îmi mai stăruie încă în minte. Dar să lăsăm!

A trecut atât timp (1975 și 1976 complet) de când nu am primit nici un rând de la tine. Ce se întâmplă? Tu erai singura care îmi răspundea întotdeauna la tot ce te întrebam. I-am scris de exemplu Silviei pe 2 octombrie și am primit răspuns pe 2 decembrie, adică exact după două luni. În scrisoare îmi scrie, în afară de dânsa, doar de mama, amintind și pe Mihăiță, despre care mă interesam în mod expres. Din tăcerea ei am înțeles însă. Îmi pare rău. Silvia nu știe că, întârziind răspunsul cu două luni, în loc să am dreptul la trei luni la o scrisoare de acasă, am la cinci (trei plus două luni întârziere). Singura salvare e că este început de an acum. Te rog foarte mult, scrie-i Silviei că îi mulțumesc mult și o rog insistent să nu-mi trimită nici un fel de îmbrăcăminte, pentru că am, și nu am nevoie să o depozitez la magazie. De la tine aștept o scrisoare în care să-mi vorbești, începând cu mama și terminând cu tine, să-mi vorbești de toți, cum și de Vasilică și Gheorghiță, de Elena, dacă știi când s-a căsătorit, eventual de Laura sau Catinca. Mamei, calde îmbrățișări și sărutări de mâini și dă-i speranțe în legătură cu mine. Mi-i amarnic de dor de dânsa și mi-i milă. Biata de ea! Cum o fi petrecut Sărbătorile? Cum suportă frigul? Dar Marioara? Tu, dragă Olguța, ce mai faci? Cu sănătatea? Mai lucrezi la pictură? Ce lucruri frumoase ai realizat, ce mână de aur ai! Păcat. Te îmbrățișez, cu dragoste.

Dragă Alexandrina, i-am scris mamei în august, dar nu am primit răspuns. A primit cartea poștală? Ție îți mulțumesc pentru pachetul de la începutul lunii noiembrie și sper să nu mă înțelegi greșit dacă am să revin cu rugăminte de a nu-mi mai trimite nimic, absolut nimic.

Însuși drumul până la Aiud pentru a mă vizita găsesc că e un lux pentru mine. Lăsați-mă uitat! Poate-i mai bine așa. Cum stai cu sănătatea, cu serviciul, cu gospodăria?

Getei, lui Costel, Nicu, Anișoarei, lui Nicușor, ție, zile senine și bucurie, la fel lui Gelu și familiei lui.

Grigore“

Irina NASTASIU