Deși deținuții Sirianu, Spulbatu și Greceanu fuseseră prinși, unul din ei fiind condamnat la muncă silnică pe viață, iar ceilalți doi condamnați la moarte și executați, consecințele au fost dramatice pentru toți deținuții, în contextul instalării ca director al închisorii a colonelului Koller. Măsurile represive au inclus numeroase izolări, bătăi sistematice, bestiale, bătaia cu frânghia udă, percheziții, înrăutățirea mesei, sistarea asistenței medicale, plimbarea zilnică în țarcuri de beton etc.
„M-am prăbușit iar sângele mi-a inundat fața și umerii…“
„Când am ieșit de la schimbul III, am văzut un coridor de gardieni, care începea din poarta fabricii, continua în prima curte dintre celulele de izolare și fabrică, apoi cotea în partea stângă, trecea prin fața Secției I și ajungea până la Celular. Din câte știu, temnița avea 275 de gardieni dar în acel cordon cred că erau cel puțin 220-230. Îmbrăcați în albastru, fiecare având în mână bâte, răngi, bucăți de metal, picioare de pat sau tulpini de arbuști, formau un culoar sinistru, numai al morții. Unul câte unul, în șir indian, încercam să trecem pe sub ploaia de lovituri. Bâtele se lăsau cu trosnet în cap, pe umeri, spate sau în picioarele deținuților care se poticneau, cădeau în genunchi sau rămâneau pe pietrișul din curte. Când, în sfârșit, intram în Celular, acesta îmi părea un mic rai față de cele prin care trecusem. Același lucru se întâmpla cu noi și la plecarea din Celular înspre fabrică, la ora 12 noaptea, când mergeam în sala de mese, unde luam terciul – adică un polonic de 300 grame de făină puțin fiartă în apă.
Circa 20-25 de inși dintre noi, socotiți mai periculoși, aveau lanțuri, între care Dumitru Oniga – subinginer și poet, din Stupca lui Ciprian Porumbescu, și Dumitru Cristea – dobrogean, tot subinginer, coleg și prieten cu primul. Dacă Dumitru Oniga a fost și rămâne un erou al temnițelor, al credinței în Dumnezeu și al dragostei de patrie, Dumitru Cristea a fost un adevărat martir.
Pentru a-i observa mai bine pe cei legați în fiare, gardienii se aplecau, apoi îi așteptau cu bâtele înălțate deasupra capului. Într-una din zile, când mă întorceam din fabrică în Celular, în fața mea mergea Dumitru Cristea, pus în lanțuri și abia respirând. În momentul când Ardeleanu a ridicat bâta pentru a-l pocni, printr-o mișcare rapidă am sărit în fața lui primind de bunăvoie trăsnetul care a urmat, în felul acesta scutindu-mi prietenul de încă o lovitură ce i-ar fi putut fi fatală. Din creștetul capului, apoi pe șira spinării și până în călcâie, am simțit ca și cum m-ar fi pătruns un fier roșu pentru a mă despica în două. Am auzit clar cum mi-a pocnit țeasta și s-a clătinat ceva în cap, după care m-am prăbușit iar sângele mi-a inundat fața și umerii, țâșnind pe gură, pe urechi și pe nas. Ardeleanu a ridicat din nou bâta și m-a pocnit, așa cum eram – lungit la pământ.
– Lasă-l, măi! Lasă-l că-l omori! N-auzi? Oprește-te!
Cuvintele parcă veneau din altă parte, tot mai stins, până ce au dispărut definitiv“. (Grigore Caraza – „Aiud însângerat“)
„De când am plecat, nu duc cu mine decât amintirea libertății și propria mea singurătate…“
Aiud, 15 februarie 1972
Dragii mei, Monica, Jeni,
Dragă Gelu,
După șapte luni de peregrinări, am ajuns din nou la locul care, ca o fatalitate, mă cheamă spre el. Am încercat zadarnic din București să-ți scriu. Din Bacău, ți-am scris o carte poștală pe 17 decembrie ’71, dar știu că nu ai primit-o. Am făcut în acest sens tot, dar absolut tot ce mi-a stat în putință, ba mai mult. Am obținut și peste drepturile mele, dar cu destinul și împotriva lui nu pot lupta. La vorbitor, la Bacău, Olga și Silvia au plecat prea repede, când se ivise un mic incident în urma căruia am fost pe loc repus în drepturi. Dar ele plecaseră. Mereu și toată viața rămân cu mâna întinsă. Am primit, pe 20 ianuarie, un pachet cu niște cărți și reviste de la Alexandrina. În scrisoare îmi vorbești și de Monica. Mie nu mi-a fost îngăduit în viață să-mi iubesc și să văd cum cresc nici barem nepoții…
În aprilie, pe 6-7 ale lunii, pot fi văzut, numai în cazul când ai trecere prin Aiud. Atunci te rog să-mi aduci cu tine fotografia Elenei, primită după plecarea mea. În primele zile ale lui martie, te rog să-mi scrii căci am dreptul la cinci cărți poștale, cu cât mai multe vești despre toți. Mi-e cumplit de dor de dv. Pe mama aș vrea să o mai prind în viață și o voi regăsi curând. Nu există clipă în care să nu mă gândesc la dv., din această lume a mea ce nu are nici timp, nici spațiu. De când am plecat, nu duc cu mine decât amintirea libertății și propria mea singurătate. Încolo, nu mai există nimic, toate punțile s-au rupt.
La fereastra timpului, privesc cum îmi trece viața prin față și mă strâng cât mai mult în mine, pentru a ocupa cât mai puțin loc spațiului.
Cu nemărginită dragoste,
Grigore
(Fost deținut politic și simbol al rezistenței din județul Neamț, Grigore Caraza a executat 21 de ani de pușcărie politică, în penitenciarele de la Piatra-Neamț, Bacău, Galata – Iași, Văcărești, Jilava, Târgu Ocna și Aiud, și doi ani de domiciliu forțat. Între colegii săi de suferință s-au numărat Petre Țuțea, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, Dumitru Stăniloaie, Justin Pârvu, Dumitru Bejan sau Paulin Clapon.)
Irina NASTASIU