Vremurile tulburi produc radicalism, și tocmai din acet motiv moderația devine cu atât mai necesară. Radicalismul de orice fel – politic, cultural, religios – are la bază discursul urii, promovat, deloc paradoxal, de variate tipuri de lideri de opinie. Având, de regulă, o origine falacioasă, fiind, deci, construit pe bază de sofisme, acest tip de discurs inventează echivalențe acolo unde acestea, de fapt, nu există, identifică potențiale pericole care se dovedesc a fi pure fantasme ale inculturii, promovează rupturi fără rest și anulează, astfel, spațiul sociabilității. Ceea ce face, practic, discursul urii este să distorzioneze realitatea de o manieră într-atât de profundă încât cei care-l asmilează ajung să se proiecteze, ei înșiși, într-o nouă realitate ce este, pe fond, imaginată. Recent, în București au fost agresate niște adolescente musulmane. Nu avem de-a face cu o întâmplare, în sensul în care acordăm cuvântului „întâmplare“ o semnificație banală. Ceea ce li s-a întâmplat adolescentelor de religie musulmană din București, care au fost atacate și jignite de tineri români, este un produs direct al discursului urii. Mai exact, al acelui tip de discurs care identifică religia musulmană cu fundamentalismul islamic și care pune, în aceste fel, semnul echivalenței între credincioșii musulmani și teroriștii islamiști. Sigur că există, și în societatea românească actuală, un fond islamofob, date fiind atacurile teroriste de natură să-l accentueze. Pericolul ce poate fi sesizat este acela că discursul urii va radicaliza acest fond. Ceea ce s-a întâmplat în București, în cazul pomenit, este doar un indicator în acest sens. În același timp, acest indicator poate trimite spre posibilitatea imitațiilor comportamentale care, tot pe fondul inculturii și al gândirii radicale, ar putea determina ca asemenea „întâmplări“ să apară și în alte zone ale României în care locuiesc, muncesc și trăiesc musulmani. După cum, acest indicator ne arată, încă o dată, că poveștile cu „toleranța“ și „ospitalitatea“ românești sunt mai curând un mit decât o realitate.
Discursul urii are ca motor frica, iar odată instaurată, aceasta ne arată că teroriștii își ating obiectivele. Ceea ce aceștia din urmă distrug este ideea de comunitate a cetățenilor. Când o majoritate – politică, religioasă ori economică – ajunge să vadă în cetățenii minoritari – în acest caz, musulmanii – un dușman, înseamnă că logica războiului și-a început lupta de a învinge rațiunea și moderația. Pentru a menține vii rațiunea și moderația, nu este de ajuns implicarea decidenților, ci și a cetățenilor responsabili care, de obicei, din variate motive – cel mai adesea din decență – preferă să tacă. Dar, știm foarte bine din chiar istoria secolului trecut, tăcerea, atunci când răul se propagă sub ochii noștri în societate, este un compromis nerezonabil. Ba, mai mult decât atât, atunci când răul se produce, iar oamenii decenți tac, ei sunt la fel de responsabili ca cei care produc răul. În cele din urmă, moderația este o virtute a bunului simț, iar istoria lumii occidentale, din care facem parte, a dovedit că, până la urmă, chiar și după cumplite momente, ea poate ține piept discursului urii, după cum poate, finalmente, să-l învingă. Suntem, ca europeni, într-un astfel de moment, în care diferența dintre radicalism și moderație înseamnă, în cele din urmă, nu doar diferența dintre irațional și rațional, ci și aceea dintre a fi o comunitate solidară sau doar una fragmentată de frica terorismului.
Dan MISĂILĂ
