Toată lumea îl ştie de Clopoţel. Majoritatea cred că e vorba de o poreclă iar că diminutivul ar ţine de statura sa mică. Iar acest num ear putea fi legat şi de faptul că este fotograful care pozează prichindeii la grădiniţă sau la şcoală.
Dar nu. Clopoţel e numele său. Ioan Clopoţel. Nu poţi vorbi despre fotografie în Piatra Neamţ ignorându-l pe el. Aşa îl ştie un oraş întreg, încă dinainte de Revoluţie, cu aparatul foto atârnat de gât. La vremuri vechi, era cu aparate clasice, pe film, acum e în toi cu trendul, are aparate digilate, DSLR-uri chiar.
Îl întâlneşti peste tot: evenimente administrative, politice, sportive, cultural, mondene. La astea merge şi nechemat că sigur găseşte vreun muşteriu fidel care o sa vrea câteva poze. Îl găseşti şi la nunţi, cumătrii, aniversări, dacă a fost chemat şi a bătut palma…
Din asta trăieşte. Din poze. Drept e că acum aproape orice familie are un aparat digital în casă, toată lumea face poze. Dar nu-s ca ale lui. Pozele de eveniment sau portretele lui Clopoţel sunt unice, interesante, transmit ceva. Asta o ştiu cel mai bine cei care au sau au avut copii. Clopoţel te opreşte prin oraş, trage câteva poze cu “kinderul” şi, peste câteva zile te abordează iar. Scoate din “traista” lui câteva fotografii sau chiar un plic gata pregătit. Frumoase sunt toate, nici nu ştii pe care să alegi sau nu. Nu te înduri să renunţi la niciuna. Le iei, engros, şi preţul – nici mare dar nici mic – e parcă mai uşor de îndurat când ştii cum îi vei bucura şi pe ceilalţi din familie cu pozele de brand Clopoţel…
Deşi trăieşte din asta, deşi alţii din branşă merg pe ideea că „meseria se fură”, “de ce să învăţ concurenţa?”, Clopoţel e un generos, un risipitor. Nu există tânăr care să-i fi cerut un sfat şi să nu-l fi primit. Mai ales că după joaca de început, cu aparatul digital pe automat, apare tentaţia, provocarea de a face poze (mai ales cu un aparat bun) pe „manual”. ISO, timp de expunere, focala, balansul de alb sunt nişte noţiuni care, pentru novici, sunt mai complicate decât schemele NASA. Clopoţel, cu barba lui dintotdeauna (care aminteşte de un Moş Crăciun mai mic dar generos şi sfătos) răspunde la întrebări. Dă detalii suplimentare. Explică legăturile directe între valorile exprimate mai sus. Ce, cum, când, unde… Nu ai cum să pricepi din prima. Reţii povestea dar uiţi dacă expunerea e mai scurtă sau mai lungă pentru momentu X sau Y. Nu contează, oricum te-a stârnit. Bijutereşti aparatul până termini bateria. Şi o iei de la capăt. Mai afli răspunsuri, dar dai şi de întrebări noi. No problem, îl pândeşti iar pe Clopoţel. Meditaţia te costă o cafea…
Din tolba sa de sfaturi pentru învăţăcei în arta fotografiei, am încercat să selectăm două categorii: pentru posesorii de DSLR-uri (aparate profesioniste) şi de „săpuniere” (aparate digitale compacte).
“DSLR-iştii trebuie să înţeleagă că doar simpla posesie a aparatului nu te face fotograf. E ca şi cum i-ai da cuiva culori, pensulă, şevalet şi gata, ăla se crede pictor. Nu! Ai DSLR? Pune mâna şi învată. E plin internetul de sfaturi, de idei, de cursuri chiar. Apoi exersează! Citeşte despre o temă şi trage cadre. Trage la greu, că nu mai e ca pe vremea aparatelor clasice să-ţi pară rău după film. Trage cadre, uită-te la ele. Şi şterge-le apoi. Şi trage iar. Trebuie studiu, mult studiu. Teorie şi practică!”, spune Clopo (cum , dar îi mai zic unii).
„Şi <<săpunierele>> îşi au rostul lor. Până la DSLR-uri, cine are o cameră compact să tragă de ea. Aşa, luând-o de jos, înveţi compoziţie, încadrare. Am văzut peisaje cu compacta la fel de frumoase sau poate mai frumoase decât unele făcute cu camere profi. Contează şi ce pozezi, şi cu ce, dar şi ochiul, lumina şi creierul celui care face poza. Foarte bine că îşi doresc o cameră mai bună, dar degeaba fac saltul dacă apoi nu ştiu ce să facă cu ea…”, sunt câteva din sfaturile lui Clopoţel pentru cei cu camera mai mici.
Consideră că în Piatra Neamţ sunt mulţi fotografi buni. Dar nu vrea să intre în detalii sau să facă clasamente. „Nu vreau să par eu critical care se pricepe la toate. Sunt tineri mai puţini cunoscuţi care au venit puternic din spate. Nu neapărat cei mai vizibili fotografi sunt şi cei mai buni”, mai pune “bunicul” fotografiei din Piatra Neamţ. Pe un loc de frunte îl aşează pe Florin Mihai (una din expoziţiile sale de debut, peisaje alb-negru, a avut loc, prin 1995-1996, în holul redacţiei Ceahlăul). Dintre cei care lucrează în presă şi se dau mari fotografi nu vrea să spună prea multe. Îi menţionează pe “Puştiul” (fost tehnoredactor la un ziar local), pe Banderas (Antoniu Lovin – Foto Jon pe facebook / reporter la o televiziune), pe Mihai Balint (reconvertit în consilier la Cabinetul Preşedintelui CJ) şi pe Gabi Munteanu (cameraman la o televiziune locală).
Aşa că dacă ai un aparat foto (sofisticat sau nu) şi nu ştii cum să tragi de el să obţii peisajul acela numai bun de wallpaper pentru desktop nu ezita să-l opreşti pe Clopoţel pe stradă. Sigur îţi va arăta ce poţi face real cu <<săpuniera>> sau cu DSLR-ul. Şi mai are şi ponturi despre diverse accesorii, noi sau SH, la preţuri pentru buzunarul tău. Că el ştie şi cine şi ce vinde din gama foto prin târg…
Daniel Vinca
