Barajul are o înălţime de 127 de metri, fiind, la vremea la care a fost ridicat, cel mai mare din România şi al patrulea ca dimensiuni din Europa
Circa 20.000 de oameni au muncit pe şantierul hidrocentralei de la Bicaz, 20 de sate fiind strămutate
Născut la Fălticeni, în anul 1883, Dimitrie Leonida a fost unul din cei mai mari ingineri energeticieni pe care i-a dat România. A fost profesor la Şcoala Politehnică din Timi-şoara, publicând numeroase căr-ţi didactice în domeniul electronicii. Încă în 1909 a înfiinţat la Bucureşti primul muzeu tehnic din România şi a început să colecţioneze şi să doteze acest muzeu, împreună cu elevii săi, cu exponate unicat din toate domeniile tehnicii.
A lucrat în domeniul eletrificării căderilor de apă din ţară, rămânând, în conştiinţa nemţenilor, ca mentorul şi autorul proiectului de construcţie al Barajului de la Izvorul Muntelui, de străpungere a muntelui Botoşanu şi de cons-trucţie a unei centrale hidroelectrice la Stejaru.
Proiectul a fost definitivat în anul 1959, prin renumita hidrocentrală de la Bicaz, cea mai mare realizare a tehnicii româneşti.
Iată ce spunea Dimitrie Leonida în cuvântul rostit la festivitatea de inaugurare a hidrocentralei Stejaru, la 30 decembrie 1960:
“Bicazul este ca şi copilul meu. El s-a născut în 1908. Forma obiectul Lucrării mele de Diplomă, la Şcoala Politehnică din Charlottemburg. Atunci am fixat şi locul unde se află astăzi barajul, locul unde s-a construit tunelul de aducţiune şi clădirea hidrocentralei. Pentru mine, lucrarea reprezintă ani de muncă, de cercetări şi studii şi o luptă uneori dramatică pentru înfăp-tuirea ei. Lucrarea aceasta putea fi realizată încă din 1927 – 1928, dar s-au pus toate piedicile inimaginabile ca să nu se înfăptuiască. Eram numit vi-sător, un om care nu trăieşte cu picioarele pe pământ… În aces-te clipe, aduc din inimă mul-ţumiri şi le sunt recu-noscător tuturor celor care au apreciat munca şi strădania mea şi mi-au făcut bucuria ca, la vârsta de aproape 80 de ani, să văd cu ochii mei înfăptuirea gândurilor mele.” („Pagini alese din istoria judeţului Neamţ”, vol. II – prof. Gheorghe Radu, Ed. Cetatea Doamnei, 2015, pag. 157)
Mii de morţi şi zeci de sate strămutate
Proiectul gândit de tânărul inginer Dimitrie Leo-nida prevedea construcţia unei hidrocentrale la Stejaru, care să producă energie electrică pentru toată Moldova, cu ajutorul apelor Bistriţei. Râul urma să fie închis, prin construirea unui baraj în punctul Izvorul Muntelui, la 2 km de Bicaz, suprafaţa inundată urmând să cuprindă 1.678 ha, din care 507 ha ar fi reprezentat terenurile deja inundabile de pe malurile Bistriţei. Debutul celui de-al Doilea Război Mondial şi instalarea regimului comunist au însemnat abandonarea planurilor întocmite de inginerul nemţean.
Abia în 1950, guvernul comunist a aprobat Planul de electrificare a ţării, ce urmărea alimentarea cu energie electrică a satelor şi oraşelor din Moldova, precum şi dezvoltarea industriei în această parte de ţară.
Proiectul lui Dimitrie Leonida a fost, însă, redimensionat, comuniştii dorind construirea unui baraj uriaş şi a unei salbe de 12 hidrocentrale pe râul Bistriţa, de la Poiana Largului şi până la Bacău.
Realizarea barajului a însemnat sacrificarea vieţilor a mii de oameni, având în vedere că mâna de lucru a fost asigurată de deţinuţii politici ai regimului. Câţi oameni au murit în acea perioadă? Nimeni nu ştie, pentru că cele mai multe dintre accidentele de muncă nu au fost niciodată raportate.
Circa 20.000 de oameni au muncit pe şantierul hidrocentralei de la Bicaz, 20 de sate fiind strămutate.
Irina NASTASIU