Acum 52 de ani, pe data de 14 martie 1965, se stingea din viață, la București, Dimitrie Leonida, unul din cei mai mari ingineri energeticieni pe care i-a dat România.
Născut la Fălticeni, în anul 1883, Dimitrie Leonida a fost profesor la Școala Politehnică din Timișoara, publicând numeroase cărți didactice în domeniul electronicii. Încă în 1909 a înființat la București primul muzeu tehnic din România și a început să colecționeze și să doteze acest muzeu, împreună cu elevii săi, cu exponate unicat din toate domeniile tehnicii.
A lucrat în domeniul eletrificării căderilor de apă din țară, rămânând, în conștiința nemțenilor, ca mentorul și autorul proiectului de construire a Barajului de la Izvorul Muntelui, de străpungere a muntelui Botoșanu și de construire a unei centrale hidroelectrice la Stejaru. Proiectul a fost definitivat în anul 1959, prin renumita hidrocentrală de la Stejaru, cea mai mare realizare a tehnicii românești.
Iată ce spunea Dimitrie Leonida în cuvântul rostit la festivitatea de inaugurare a hidrocentralei Stejaru, la 30 decembrie 1960:
„Bicazul este ca și copilul meu. El s-a născut în 1908. Forma obiectul Lucrării mele de Diplomă, la Școala Politehnică din Charlottemburg. Atunci am fixat și locul unde se află astăzi barajul, locul unde s-a construit tunelul de aducțiune și clădirea hidrocentralei. Pentru mine, lucrarea reprezintă ani de muncă, de cercetări și studii și o luptă uneori dramatică pentru înfăptuirea ei. Lucrarea aceasta putea fi realizată încă din 1927–1928, dar s-au pus toate piedicile inimaginabile ca să nu se înfăptuiască. Eram numit visător, un om care nu trăiește cu picioarele pe pământ… În aceste clipe, aduc din inimă mulțumiri și le sunt recunoscător tuturor celor care au apreciat munca și strădania mea și mi-au făcut bucuria ca, la vârsta de aproape 80 de ani, să văd cu ochii mei înfăptuirea gândurilor mele“. („Pagini alese din istoria județului Neamț“, vol. II – prof. Gheorghe Radu, Ed. Cetatea Doamnei, 2015, pag. 157.)
*„Deodată, din nu știu câte guri, se auzi: «Vine, vine, atențiune!» Rămaserăm ca stana de piatră, nu realizam ce se întâmpla, când peste noi, în fundul batardoului, răbufni în cădere o bucată de stâncă de mărimea unui om. Atunci am înțeles ce s-a petrecut, de ce lumea era agitată“
Proiectul gândit de tânărul inginer Dimitrie Leonida prevedea construirea unei hidrocentrale la Stejaru, care să producă energie electrică pentru toată Moldova, cu ajutorul apelor Bistriței. Râul urma să fie închis, prin construirea unui baraj în punctul Izvorul Muntelui, la 2 km de Bicaz, suprafața inundată urmând să cuprindă 1.678 ha, din care 507 ha ar fi reprezentat terenurile deja inundabile de pe malurile Bistriței. Debutul celui de-al Doilea Război Mondial și instalarea regimului comunist au însemnat abandonarea planurilor întocmite de inginerul Dimitrie Leonida.
Abia în 1950, guvernul comunist a aprobat Planul de electrificare a țării, ce urmărea alimentarea cu energie electrică a satelor și orașelor din Moldova, precum și dezvoltarea industriei în această parte de țară.
Proiectul lui Dimitrie Leonida a fost, însă, redimensionat, comuniștii dorind construirea unui baraj uriaș și a unei salbe de 12 hidrocentrale pe râul Bistrița, de la Poiana Largului și până la Bacău.
Barajul, cu o înălțime de 80 de metri, a permis realizarea unui lac de acumularea vând o lungime de 80 km și un volum de 1,3miliarde metri cubi de apă.
Realizarea barajului a însemnat, însă, sacrificarea vieților a mii de oameni. Potrivit datelor oficiale, circa 20.000 de oameni au muncit pe șantierul hidrocentralei de la Bicaz, 20 de sate fiind strămutate.
Mâna de lucru a fost asigurată de deținuții politici ai regimului, aduși pe șantierul Bicaz și organizați în două lagăre: unul la Dodeni, în locul acutalei stații de transformare Cojușna, iar celălalt pe actualul amplasament al stadionului. Oponenții regimului erau puși la cele mai periculoase munci, începând săpatul, dislocarea și transportul sterilului cu vagoneții. „Odată trecuți dincolo de pasarelă, furăm îndrumați în josul batardoului prin larma și înjurăturile gardienilor. Tabloul a fost sfâșiat. Am început să încărcăm bolovani din stânca dislocată de dinamită. Norma era republicană, dar pentru noi, ca deținuți politici, se suplimentase cu 50%. Ni s-a atras atenția că trenul trebuie încărcat la ore fixe, iar, în caz de întârziere, însemna că nu ne-am îndeplinit norma, deci că vom dormi în carceră. Nici n-a apucat să-și termine lămuririle, că deodată, din nu știu câte guri, se auzi: «Vine, vine, atențiune!» Rămaserăm ca stana de piatră, nu realizam ce se întâmpla, când peste noi, în fundul batardoului, răbufni în cădere o bucată de stâncă de mărimea unui om. Atunci am înțeles ce s-a petrecut, de ce lumea era agitată“ (după relatările lui Gheorghe Bentz, din volumul „Morminte fără cruce“, de Cicerone Ionițoiu).
Nu se știe nici până astăzi câți oameni au murit în acea perioadă, pentru că cele mai multe dintre accidentele de muncă nu au fost niciodată raportate. Cert este că mărețul proiect a însemnat mii de vieți curmate, sate întregi dezrădăcinate și foarte multă jale.
Irina NASTASIU