Maldăre de gunoaie, câteva ziduri care par gata-gata să cadă, câini vagabonzi lătrând furioşi, atât de slabi încât par aproape ireali…şi un miros care îţi rămâne în nări şi în minte ca un stigmat.
În cartierul social Speranţa nu mai există pic de speranţă! Nu mai există viitor, ci doar un prezent insuportabil şi neofertant, o tristeţe şi o dezolare care îţi intră efectiv în oase şi pe care oricât încerci să le respingi, ca simplu spectator, te urmăresc. Şi o expresie îmi bâzâie mereu în minte, în timp ce încerc zadarnic să ocolesc noroiul gros şi gunoaiele care se prind de tălpi: „Speranţa moare ultima!”…Care speranţă?
*”Aici nu vine nimeni!”
Nu mă pot abţine să nu mă proiectez trăind în acest spaţiu impropriu, încremenit cumva într-un timp al uitării. Şi gândul ăsta mă năuceşte, e insuportabil.
Urmăresc cu privirea câţiva copii murdari, cu haine mai mici decât le-ar trebui, care bat cu îndârjire mingea în ceea ce a mai rămas din hala F3. Strigă şi gâfâie, încercând să acopere zgomotul pe care-l face tractorul ce încarcă tonele de gunoi şi moloz într-o maşină a societăţii de salubrizare. „Tantii, tantii…de ce filmezi?”…”Îmi faci şi mie o poză, hai, tantii, te rog…mă dai la ziar?”. Şi preţ de câteva secunde cât străluceşte blitzul aceşti mici tuciurii se simt vedete, au un scop clar şi ceva ce nimeni nu le poate lua: momentul lor de glorie.
Din spate se zăresc siluetele poliţiştilor locali care însoţesc doamnele de la asistenţă socială. O ţigancă fără dinţi, slabă şi cu faţa încreţită se agită spre mine:
„Aici nu vine nimeeeni!…” îmi strigă încă înainte de a ajunge lângă mine. „Să spună doamna doctor Marcoci, când a fost ea aici, sau ce doctori au venit la noi aici? De ce minte doamna doctor? De unde să ştie ea că noi suntem nespălaţi sau nu? Că avem boli şi altele câte zice, dacă nu ne-a trecut pragul niciodată? Ăştia de la primărie vin când şi când, asistenţa socială, da’ atât. Vin, se uită şi pleacă. Nimănui nu-i pasă de noi!”, spune femeia cu obidă luând de-un picior un puradel care se scălâmbăie prin faţa ei: „Stai, mă, dracului! Pleacă de-aici…”.
Mă priveşte aşteptând o reacţie şi adaugă repede:
„Primăria ne -a ajutat mereu că ne-a dat casă. Da’ domnu’ primar Ştefan de ce nu vine şi el pe la noi, să vadă ce amărâţi suntem? Vai de steaua noastră, ce noi nu suntem oameni?!”…
*”Weeeeeeeei, a venit televiziunea!”
Un grup de puradei pozează în faţa halei F2, căutându-şi tot felul de poziţii să dea bine, de parcă ar urma să apară în vreo revistă mondenă de fiţe. Unul ajunge prea târziu şi se agită spre mine, scoţând un scâncet de câine lovit:
„Tantii, mă filmezi şi pe mine?…”.
Nu-i pot refuza această plăcere nevinovată, această clipă de bucurie într-un şirag de alte momente de foame, incertitudine şi dezumanizare. E bucuros nevoie mare şi ţâşneşte la un moment dat glonţ pe hol strigând ca şi cum ar avea o portavoce uriaşă: ”Weeeeeeeei, a venit televiziunea!”.
Un ţigan mustăcios, bine făcut mă măsoară atoateştiutor. „Doamnă, haideţi să vedeţi…Zic că ţiganii sunt murdari, da’ n-a venit nimeni ani de zile să ia gunoiul de aici. Şi oamenii ce să facă, mo? Normal că s-a adunat grămezi de gunoi! N-avem curent, că la noi nu vine nimeni să ne ia banii, nu ne bagă nimeni în seamă. Pe mulţi i-a luat poliţia, cu duba, că dacă nu ne dă nimeni de muncă, deee…fură şi ei ce apucă!”.
Intru într-un apartament întunecat în care singura lumină vine de la o sobă spartă în care arde focul. „Lemne de unde luaţi?”. „Păi, ne mai ducem şi noi cu ziua, cărăm fier vechi cu căruţa şi vindem. Lemnele le cumpărăm…”. Mirosul de pubelă persistă peste tot. O gaşcă de ţigani adolescenţi apare în hol, cu o veselie fără rost: „Unde o duci, băăăăă, pe doamna?”.
Şi printre înjurături şi glume de prost gust aflu că nu-şi mai duc copiii la şcoală, că na, ei nu au bani de transport. Că nu prea gătesc, că nu au unde, şi mănâncă şi ei mai mult hrană rece. Că au mulţi copii şi nu ştiu ce să mai facă cu ei. Şi pretutideni aceeaşi îngrijorare soră cu dorinţa: „Nu ştiţi ne mută de aici?”.
Maşina cu gunoi a apucat să facă un transport şi, undeva pe traseu s-a stricat. Poate o repară, poate se întoarce. Locul din care a fost cărat gunoiul a rămas un decupaj nefiresc în peisajul colorat…
„Săru-mîna, doamna! Mai veniţi pe la noi?…”.
