Dificultatea originară a democratizării postcomuniste a fost dată, în România, de deficitul democratic. Mai exact spus, de lipsa unei tradiții democratice autentice. Într-un studiu de teorie politică empirică publicat în 1991, cu puțin timp înainte de disoluția URSS, politologul american Samuel Huntington nu includea România între statele central-est europene care, între cele două războaie, aveau o democrație funcțională. De altfel, singura țară recunoscută ca atare era Cehoslovacia republicii lui Masaryk. Nimic mai adevărat, aș spune: între 1919, momentul în care este aplicată legea votată la Iași în 1917, aceea a universalizării votului masculin (semn important de democratizare) și 1938, momentul instaurării dictaturii regale, timpul a fost prea scurt pentru a permite altceva decât instituționalizarea unui sistem politic foarte expresiv descris de Mattei Dogan drept „democrație mimată“. Pe de altă parte, aceeași perioadă este cea a dezvoltării extremismului de factură fascistă, prin Mișcarea Legionară, care și-a regăsit imediat adepți în cercurile intelectuale, aspect care simboliza, și în spațiul mioritic, prezența unei „mode“ articulate în Europa Occidentală. Efemer și lipsit de priză la public, extremismul de stânga nu-și anunța, încă, expresia singulară și, deci, totală, ce avea să prindă contur, sub diriguirea Moscovei, după cel de-al doilea război mondial. Din punctul meu de vedere, remanențele extremiste existente astăzi în spațiul public românesc își regăsesc originea în trecut. Incluzând în analiză epoca național-comunismului, aș adăuga că între aceste remanențe cele mai pregnante sunt acelea situate la dreapta extremă. Din acest punct de vedere, merită observat că fenomenul este simptomatic, astăzi, pentru întreaga Europă, ceea ce explică interesul instituțiilor europene pentru combaterea extremismului și a radicalizării care, dincolo de factori demni de luat în considerare, precum criza economică sau aceea a imigranților din lumea musulmană, au drept filon euroscepticismul.
Parcursul modernității noastre ilustrează faptul că dificultatea instituirii unei tradiții democratice a fost dublată de prezența – în discursul politic, în cel intelectual și în cel mediatic – unei forme aparte de naționalism care, în dese rânduri, a căpătat accente xenofobe și antisemite. Spre deosebire de tipul de naționalism ce a evoluat, începând cu 1780, în spațiul vest-european, unul de factură civică, în România, ca și în țările vecine, forma predilectă a naționalismului a avut o țesătură din fibră etnică. Etnonaționalismul s-a manifestat într-o formulă moderată atunci când, spre exemplu, și-a propus identificarea profilului „ființei naționale“ (o abstracțiune cu veleități mitico-metafizice, evident fantasmatică), dar a avut și derapaje extreme, mai cu seamă atunci când s-a combinat cu antisemitismul ori cu ortodoxismul, sau cu ambele în același timp. Pusă în oglindă cu excepționalismul ce constituie coloana vertebrală a acestei forme de naționalism tribal, imaginea alterității a fost menită, din această perspectivă, să justifice toate neîmplinirile societății românești. Etnonaționalismul a traversat cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea și a irumpt în formă violentă în perioada interbelică, pentru a fi recuperat în forma național-comunismului în a doua jumătate a secolului XX.
Prof.univ.dr. Daniel ȘANDRU