* Strugurii africani şi păstăile din ţara lui Miguel de Cervantes, la preţul unui kilogram de muşchi de porc
*Agricultorii autohtoni, ignoraţi din cauza produselor pline de chimicale, cultivate pe vapoare
Mai nou, ne-am pricopsit şi cu struguri din Africa de Sud şi păstăi spaniole, care ajung să coste prin pieţe chiar şi 20 de lei kilogramul. Nu vrem să fim cârcotaşi, nu avem nimic cu diversitatea produselor sau originea lor. Însă e păcat că nu putem ajuta producătorii autohtoni, fără a cumpăra roşii şi salate pline de chimicale, care au căpătat culoare pe vapoarele turceşti.
Cei care în aceste zile au mers prin Piaţa Centrală pentru aprovizionarea de weekend (prelungit), probabil că au fost surprinşi de varietatea mărfii, precum şi de provenienţa ei.
* Păstăi la 20 de lei kilogramul
Dar să le luăm pe rând. Dacă ne referim la roşii, acestea se găseau în abundenţă pe toate tarabele, bani să ai! M-am uitat şi pe etichetele puse la vedere, pe care scria preţul şi originea lor. Cele „româneşti” se vindeau la 10 lei kilogramul sau chiar mai ieftin, până la 6 lei. Cele din Spania şi Turcia erau ceva mai ieftine, cu preţuri cuprinse între 3 şi 5 lei kilogramul. Curios, ne-am oprit la o precupeaţă care avea pe masă o grămadă de roşii expuse la vânzare. Am întrebat vânzătoarea de unde sunt aduse roşiile, că pe etichetă nu era trecută provenienţa. „Sunt din România?”, „Da de unde! Habar nu am, probabil că sunt turceşti. Doar nu credeţi că cele care se vând cu 10 lei sunt de la noi. Sunt tot din Turcia sau Spania, că doar nu le doare mâna să treacă România”. Surprins de sinceritatea precupeţei am cumpărat de 5 lei şi am plecat mai departe.
Şi salata verde se găsea din abundenţă. Una singură costa între un leu şi doi lei, asta în funcţie de calitate, şi ţara de provenienţă. Spanacul, nu costa mai puţin de 4 lei kilogramul. Era de un verde crud, şi udat din belşug cu apă pentru a-şi păstra prospeţimea. Cei care au dorit vinete trebuiau să scoată din buzunare pănă la 10 lei pentru fiecare kilogram. Marfa expusă era din ţara lui Miguel de Cervantes, la fel şi fasolele păstăi, care se vindeu cu 20 de lei kilogramul.
* Cartofii noi, 5 lei kilogramul
Tot ieri, am observat că erau apărute la comercializare şi cartofii noi, care se dădeau cu 5 lei kilogramul. Legătura de ceapă avea nişte preţuri mai creştineşti, de doar un leu legătura, iar castraveţii cu 3 lei mai mult. Dăm „foaia” şi ajungem la alte trufandale aduse de peste mări şi oceane, tocmai din Africa de Sud, respectiv struguri albi şi roşii. Ciorchinele avea bobiţe mari şi murdari de praful saharian. Pitrenii pofticioşi şi doritori de astfel de delicii trebuiau să plătească „doar” 15 lei de kilogram. Pe aceeşi tarabă erau expuse la loc de cinste şi căpşuni, dar tot aduse din ţara pitorescului personaj Don Quijote de la Mancha. Aceste fructe costau 10 lei kilogramul. La un alt capăt de piaţă, am observat în sfârşit ceva românesc, şi anume mere. Arătau bine, erau albe şi roşii, şi costau doar 2,5 lei kilogramul.
* Când a pus caşul în pungă, s-a ajutat de dantură…
Tot în piaţă am găsit şi caş proaspăt din acest an, care se vindea chiar şi prin hala unde era şi carne. Văzând interesul meu, o vânzătoare s-a oferit să-mi dea din marfă pentru a-l gusta. Era bun. Am spus ca voi cumpăra de 10 lei. Zis şi făcut! Însă precupeaţa n-a folosit mănuşi când a tăiat o felie de caş, iar când a pus marfa în pungă şi-a folosit şi dantura, lucra care desigur m-a deranjat foarte mult şi i-am refuzat marfa.
Nici la peştele proaspăt situaţia nu era aşa de bună. Era destul de puţin, iar mirosul nu tocmai plăcut. Întrebată, o vânzătoarea mi-a spus că abia după data de 15 va fi mai mult peşte în… „baltă”. Spre surprinderea mea, peştele congelat se comercializa cel mai bine, chiar era coadă la un astfel de stand de specialitate. Cel mai bine se vindea macroul, care costa 12 lei kilogramul. Am ieşit din hală pentru a lua ceva aer proaspăt. Afară m-a întâmpinat un soare blând, ascuns uneori sub nori. În spatele pieţei era tot felul de marfă: copăcei din republică, flori în ghivece de tot felul, ceaune mici şi mari, răsaduri scumpe, adică un leu firul, dar şi pui zburădăciţi.
Era 1 Mai, iar lume cât vezi cu ochii, grăbită să facă cumpărăturile pentru a pleca să încingă grătarele, în zi de mare sărbătoare muncitoarească. Cum însă „fierul se bate cât îi cald”, şi mă refer la vânzări, nemţenii care nu sunt bugetari au „chefuit”…după muncă.
Valentin ANDRIEŞ