Revin, în continuarea articolului de săptămâna trecută, la subiectul tipului de regim politic de care are astăzi nevoie România, în contextul în care e foarte probabil că, în curând, vor ajunge din nou în prim-plan dezbaterile privind revizuirea Constituției. Argumentele pe care le aduc în discuție sunt, țin să specific, din zona profesională a teoriei politice normative și empirice. Astfel, dacă teoreticianul politic Giovanni Sartori apreciază că proiectarea unei constituţii trebuie să ia în calcul calitatea de „instrument de guvernare” a legii fundamentale în context democratic, politologul Robert Dahl reţine importanţa condiţiilor structurale ce pot afecta democraţia, până la a o face de-a dreptul inexistentă. Oricare ar fi modelul constituţional, condiţiile nefavorabile fac imposibilă menţinerea democraţiei. Dimpotrivă, când condiţiile sunt favorabile democraţiei, aceasta rezistă indiferent (din nou!) de modelul constituţional. Există însă şi situaţii de natură mixtă, aşa cum îmi pare a fi cea a României. Ce se întâmplă în acest caz, dacă tot e vorba să ţinem seama de context? „Dacă într-o ţară există condiţii de fond mixte, unele favorabile iar altele nu, o constituţie bine concepută ar putea contribui la menţinerea instituţiilor democratice, în timp ce o constituţie de concepţie deficitară ar putea duce la prăbuşirea instituţiilor democratice”, susţine Robert Dahl.
Ce tip de regim politic ar trebui să prevadă „o constituţie bine concepută”? Dacă regimul prezidenţial presupune separarea puterii, cel parlamentar, ca şi cel semi-prezidenţial mizează pe o împărţire a acesteia. Evident, argumentele pentru unul sau altul dintre aceste tipuri de regim politic pot veni din toate părţile. Cred totuşi că e important să avem în atenţie aspectele semnalate mai sus: cel al personalizării instituţionale şi cel al democratizării. Din punctul meu de vedere, un regim parlamentar, care ar înlătura posibilitatea alegerii directe a preşedintelui republicii, nu se poate „plia”, tocmai dat fiind contextul, pe „cultura voievodală” existentă în spaţiul public românesc. Vizualizată în optica democratizării, funcţionarea acestui tip de regim politic ar putea fi alterată aşadar, la nivelul legitimităţii, în condiţiile în care încrederea în partide şi în parlament staţionează în subsolul capitalului pe care îl deţin instituţiile statului. Rezultat al constituţionalismului american, după cum specifică Sartori, prezidenţialismul constituie, din unghiul funcţionalităţii sale, mai curând o excepţie democratică (americană, după cum lesne se poate înţelege!) decât o bază instituţională a democraţiilor. Din nou dat fiind contextul, opţiunea pentru un regim politic de factură prezidenţială ar putea altera fragila democraţie românească şi ar agrava tendinţa personalizării instituţionale. Rămâne, ca atare, regimul politic semi-prezidenţial, pe care politologi importanţi îl consideră operaţional pentru democraţiile incipiente. Înainte de toate, acesta oferă posibilitatea de a-i roda pe politicieni în exerciţiul alternanţei prezidenţial-parlamentare (în funcţie de suprapunerea majorităţii ce alege preşedintele cu majoritatea parlamentară sau de lipsa acesteia). Există, evident, discuţii cu privire la limitele semi-prezidenţialismului, iar acestea nu trebuie eludate. Una dintre limitele invocate este cea implicată de fenomenul „coabitării” ce poate apărea în acest regim care se fundamentează pe o structură de putere duală. În acest caz concret – vizibil şi în România de azi – eu aş vedea avantajul transparenţei instituţionale şi al posibilităţii de control reciproc, în condiţiile unei mai clare delimitări a atribuţiilor prezidenţiale şi prim-ministeriale. Repet: dincolo de X sau Y. În condiţiile în care acceptăm faptul că democraţia nu înseamnă exclusiv „majoritate”, „vot” ori „popor” şi că ea include şi aspectul „vertical” al reprezentării, ca şi chestiuni precum „negocierea”, „târguiala democratică” şi „compromisul rezonabil”, o discuţie despre tipul de regim politic cel mai potrivit României contemporane poate pleca de la identificarea soluţiilor pentru o mai bună „aşezare” a semi-prezidenţialismului pe care deja îl avem.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru