Domnule doctor, am un băiețel de 6 ani și de fiecare dată când îi spun ceva sau când îi atrag atenția, el imediat începe să plângă. Plânsul poate ține și jumătate de oră și atunci mă enervez foarte mult pe el, îmi ies din sărite și din când în când îl bat. Simt că nu este soluția cea mai bună, mai ales că în ultima vreme băiețelul meu a început să plângă mai des și mult mai mult timp, până se calmează.
Ce trebuie sa fac?
În primul rând îmi pare rău că a durat câteva săptămâni până am reușit să-mi găsesc timpul necesar și să vă răspund la această întrebare. Ca să vă răspund la această întrebare, trebuie, să vă spun că mulți dintre părinți s-au plâns față de mine că copilul lor plânge și nu mai pot să discute cu el, când încearcă să-i atragă cea mai mică atenție și să-l îndrume spre bine, așa că nu sunteți singur în căruță, cazul acesta este întâlnit foarte des. Când ne ocupăm de un astfel de caz, trebuie să vorbim despre doi factori principali: (i) părinții și (ii) copiii – vârsta copiilor, care sunt cauzele principale pentru care copilul folosește acest mecanism de apărare, care – de multe ori – blochează într-un mod sigur interacțiunea dintre părinți și copii.
Odată cu venirea pe lume a copilului, părinții au un rol semnificativ – să-l îndrume, să-l direcționeze, să-l învețe, ca să poată crește, să se dezvolte cât mai bine, să fie util pentru el și pentru alții. Unul dintre factorii cei mai importanți în această interacțiune-comunicare este iubirea. Dacă există iubire, aceasta trebuie să se manifeste prin dăruire, grijă și sacrificiu. Stilul de învățare prin critică sunt mult mai permisive atunci când nu există iubire. În cazul acesta copilul interpretează comentariile, impunerea și manipulările părinților, făcând un efort deosebit pentru a le respinge, întrucât nu îi fac bine.
Până la un an – un an și jumătate aproape nu există cuvântul „nu“ la părinți, legat de bebelușul lor.
Primul cuvânt „nu“ se leagă de doi facturi importanți:
- Factorul de curățenie (atunci părinții încearcă să-l dezobișnuiască de a urina pe el – enorezis – sau să-și facă nevoile mari pe el – ecufarezis.
- Părinții trebuie să avertizeze pe bebeluș, când există riscul, cum ar fi – când începe să meargă și să introducă degetele în locuri în care nu este voie – prize, foc etc.
Copilul aude vocea părinților, cât și tonul care a atras această avertizare. Dacă curiozitatea copilului este mult mai mare, el va persista în a face mai multe „pozne“, pentru a fi în continuare criticat, gândind că doar așa are posibilitatea să fie luat în seamă și de a avea un punct de comunicare cu mama lui. Dacă dimpotrivă atitudinea mamei este lipsită de răbdare, de iubire și de înțelepciune față de bebelușul ei, după câteva avertizări, mama simte că nu este ascultată și atunci automat ridică vocea și tinde să-l critice, iar atunci când nici acestea nu ajută, își iese din fire și îi dă câteva pălmuțe la fund, ca apoi să-l lovească mai des și în toate părțile corpului.
Cum vedem noi sunt două atitudini diferite ale bebelușului-copil și ale părinților. Copilul tinde să întindă coarda pentru a căpăta experiențe noi, pentru a ajunge să-și îndeplinească curiozitățile lui cognitive și afective. Mama (sau tata) din lipsă de timp, din cauza dezamăgirilor personale, a frustrărilor care sunt acumulate pe parcursul zilei în timpul în care lucrează, vine acasă încărcată negativ, plină de nervi și singurul lucru care îi trece prin minte este să se gândească ce vrea copilul ei într-adevăr.
Ea se gândește că, dacă a spus o dată, cel mult de două ori, este destul ca copilul să înțeleagă că așa trebuie făcut și executat. Frustrări pot fi și atunci când sunt mai mulți copii în casă, când se ceartă copiii între ei, iar mama sau tata trebuie să intervină și să-i liniștească sau să facă dreptate. Niciunui copil nu-i convine ca părinții lui să-l critice sau să dea dreptate la un alt frate sau soră a lui.
Când vorbim de critici și modul de comunicare, copiilor nu le place să fie puși într-o situație de a fi criticați, mai ales când ei asociază această critică cu o direcție negativă care pune în dubii toate reușitele și succesele lor. Părinții greșesc de mai multe ori când tind să extindă critica și observațiile de la caz la o generalitate personală. Dacă un copil s-a dus să strângă tot ce este pe masă după ce a mâncat și neintenționat i-a căzut o farfurie și ea s-a spart, părinții de multe ori greșesc că tind să generalizeze, să se panicheze și să tragă concluzii pripite despre personalitatea copilului.
Des întâlnesc cazul când spune mama sau tata: „mă, ce ești așa de stângaci, semeni cu… De ce nu poți să-ți dai seama! De fiecare dacă când strângi de pe masă, spargi ceva“. Aceste cuvinte dure și grele pătrund în creierul copilului și bine înțeles că, a doua oară când are să se ducă să strângă de pe masă, o să aibă o mare neîncredere și se va gândi la posibilitatea să spargă ceva, și cu cât o sa aibă teama de spargere, cu atât se va întâmpla acest lucru mai des.
Copiii sunt ca un burete care văd, simt și caută alinarea și sprijinul la părinții lor. În momentul în care s-a întâmplat așa un necaz, când s-a spart ceva, dacă reacția este normală, fără o reacție nervoasă din partea părinților și fără să se panicheze, părinții trebuie să le acorde un sprijin cum ar fi – nu-i nimic, se întâmplă. Cine muncește face și pagube. În acest moment copilul învață – pe o linie ocolitoare – că părinții sunt cu el la bine și la rău. Îl critică când trebuie, dar în cazul acesta, critica cea mai bună este acel sprijin. După o săptămână, două, după acel eveniment, noi ca părinți putem să intervenim și să-l învățăm ce putea să facă mai bine, ca să nu spargă acea farfurie. (În cazul acesta putem foarte bine să-i arătăm cum să țină farfuriile, să-l sfătuim să ia mai puțin din greutate și altele).
Voi continua săptămâna viitoare…
Cu respect,
Dr. Miron Itzhak