„Domnule doctor, am un băieţel de 6 ani şi de fiecare dată când îi spun ceva, sau când îi atrag atenţia, el imediat începe să plângă. Plânsul poate ţine şi jumătate de oră şi atunci mă enervez foarte mult pe el, îmi ies din sărite şi din când în când îl bat. Simt că nu este soluţia cea mai bună, mai ales că în ultima vreme băieţelul meu a început să plângă mai des şi mult mai mult timp, până se calmează. Ce trebuie sa fac?”
Răspuns (continuare din numărul de joi, 23 martie)
Îmi amintesc de cazul meu personal, cu fetiţa mea, care avea atunci 8 ani. Am fost chemat la şcoală si ea a fost foarte speriată de venirea mea întrucât eu nu mergeam prea des la şcoală, treaba asta făcând-o soţia mea. Din faptul că m-a rugat profesoara şi directoarea să vin şi eu, am ştiut că este un caz mai deosebit. Directoarea şcolii şi profesoara mi-au descris că fata mea a dat o lovitură cu piciorul la unul dintre băieţi, accidentându-l. Acestea s-au uitat la mine să vadă ce-i spun fetiţei mele în calitate de părinte, psiholog şi om. Eu am întrebat pe profesoară şi directoare dacă ele ştiu de ce fetiţa mea l-a lovit pe băiatul acela. Directoarea mi-a răspuns că pe ele nu le interesează de ce, ci doar faptul că fetiţa mea a lovit. Eu am hotărât să i-au apărarea fetiţei mele. Amândouă au fost dezamăgite de mine şi de comportamentul meu faţă de fetiţă şi sprijinul pe care i l-am oferit.
În drum spre casă, a fost o linişte totala între noi. Când am ajuns acasă, fetiţa mi-a zis: „Tati, îţi mulţumesc foarte mult că nu m-ai criticat şi că ai ţinut cu mine.” Eu i-am zis că într-adevăr nu este locul şi timpul potrivit să o critic, dar când lucrurile se vor aranja, o să vorbim de ce a fost nevoită să lovească.
Copiii folosesc mai multe feluri de mecanisme de apărare împortriva criticilor, comentariilor mai crude şi îndrumărilor care li se par lor că nu sunt adecvate la diferite situaţii. Trebuie menţionat că sunt părinţi care sunt mai critici de felul lor şi folosesc un limbaj tradiţional sau mai agresiv decât alţii, lucru care poate afecta relaţia dintre părinţi şi copii. Evidenţiez câteva din mecanismele de apărare pe care copiii le folosesc când sunt criticaţi:
- Copiii care se fac că nu aud: mulţi copii aud critici şi continuă, ori dau un accept minor, ori par că nici nu au auzit şi nu au luat în seamă criticile.
2. Copii care se fac mai agresivi cu părinții care i-au criticat, cu ei, sau cu alte persoane.
Sunt un procent destul de mare de copii care, din moment ce sunt criticaţi, nu acceptă critica, lucru care îi duce la o frustrare mai mare şi chiar la o anumită formă de agresivitate, ori faţă de alţi copii, ori faţă de ei înșişi, ori ţipă sau zbiară, creând astfel un sentiment neplăcut persoanelor din jurul lor.
- Copiii care fug de la faţa locului şi se refugiază.
4. Copiii care își creează, după ce sunt criticați, simptome organice de durere, cum ar fi stări de atacuri de panică, dureri de cap, dureri de musculatură ş.a. În cazul acesta copilul îşi creează durere în urma criticilor, se închide în el prin faptul că are o problemă fizică dar prin problema fizică creată, el încearcă să rezolve problemele lui, lucru care îl îndepărtează de criticile părinților.
5. Copiii care folosesc un mecanism de raționalizare şi care îi apără împotriva criticilor.
6. Copiii care plâng des de fiecare dată când sunt criticaţi şi care simt că nu este corectă atitudinea luată faţă de ei.
În această categorie se încadrează şi băiatul dvs. Este posibil că el este o fire mai emotivă. Plânsul de mai mult timp este considerat – în cultura şi într-o mare parte din civilizaţia lumii – ca o reacţie sentimentală de durere şi de suferinţă, lucru care nu este confirmat din punct de vedere fiziologic. Din momentul când bebeluşul a venit pe lume, el comunică cu persoanele apropiate prin ataşamentul tactil oral când suge, dar prin plânsul lui, părinii îşi dau seama dacă bebeluşul duce lipsă de ceva, sau are o durere care îl presează, cum ar fi gaze la stomac, sau o nevoie intuitivă să fie curăţat şi să fie văzut. Plânsul este un cod creat între mamă şi bebeluş, acesta transmiţând nevoile personale şi cerinţele lui, pentru a-i fi îndeplinite. În momentul când bebeluşul simte că plânsul nu este suficient, el ridică vocea până la o extremitate şi chiar stări asmatice, ca să arate că nu este mulţumit de comunicarea dintre el şi părinţii lui. Cu cât bebeluşul este mai satisfăcut, mai iubit şi bine hrănit, cu atât foloseşte mai puţin plânsul. Anumiţi copii nu simt un ataşament puternic între ei şi părinţii lor, ori mai bine spus simt dacă părinţii nu le oferă condiţii maxime pentru dezvoltare şi nu numai.
În cazul acesta, când el simte că este criticat pe nedrept, în loc să vorbească şi să explice ce nu poate să facă, el preferă să plângă pentru că prin plâns el atrage atenţia părinţilor. El vrea să spună că aceştia nu înţeleg cerinţele lui până la capăt şi mai mult decât atât, nu le permite să ceară un lucru de la el atunci când ei nu fac nimic pentru el. Când copilul plânge, el creează și un sentiment de vinovăţie mamei lui, aceasta neputând să-i atragă atenţia.
Tendinţă de a plînge se regăseşte şi la adulţi, mai ales în cupluri când unul dintre parteneri este foarte critic şi al doilea simte că nu are cum să-l doboare şi atunci foloseşte plânsul ca un mecanism de apărare. Problema la adulţi este că starea de slăbiciune prin plâns poate crea o stare de agresivitate puternică celuilalt partener. Acest partener devine foarte agresiv, loveşte persoana care pare slabă pentru că îi este greu să vadă şi să observe slăbiciunea persoanei de alături. La fel fac şi copiii când într-un mod intuitiv, instinctual, folosesc plânsul ca să evite criticile şi să se simtă că ei sunt slabi şi se sacrifică. Dar, atenţie mare! Unii părinţi pot deveni la rândul lor agresivi, când văd copilul lor plângând fără oprire.
Dacă trebuie să concluzionăm, problema adusă în acest articol este despre cum să comunicăm cel mai bine cu copiii noștri şi ce trebuie să facem ca să evităm problemele cu copiii care tind să plângă la fiecare critică. În primul rând, trebuie să-i iubim, să ne gândim că i-am creat şi să le oferim timp şi înţelepciune maximă. Trebuie să înţelegem că actul de a plânge este de multe ori un act din partea copiilor pentru a accepta criticile părinţilor. De multe ori trebuie să facem această critică pe o cale pozitivă şi cu multă iubire. Dacă noi ca părinţi am făcut tot efortul şi ne comportăm frumos, copilul foloseşte aceeaşi dragoste şi iubire pentru a obţine prin plâns mai multă atenţie, fără să se corecteze. În acest caz, trebuie să avem o discuţie cu el şi, dacă nu reuşim să-l facem să înţeleagă, este necesară intervenția psihologică.
de Dr. Miron Itzhak, psiholog clinician principal cu drept de supervizare
(Tel:0233-236146,0724-225214, 0747-627971)