„Domnule doctor, am un băieţel de 6 ani şi de fiecare dată când îi spun ceva, sau când îi atrag atenţia, el imediat începe să plângă. Plânsul poate ţine şi jumătate de oră şi atunci mă enervez foarte mult pe el, îmi ies din sărite şi din când în când îl bat. Simt că nu este soluţia cea mai bună, mai ales că în ultima vreme băieţelul meu a început să plângă mai des şi mult mai mult timp, până se calmează. Ce trebuie sa fac?”
Răspuns:
În primul rând, îmi pare rău că a durat câteva săptămâni până am reuşit să-mi găsesc timpul necesar şi să vă răspund la această întrebare. Ca să vă răspund precis la această întrebare, trebuie să vă spun că mulţi dintre părinţi s-au plâns faţă de mine că băieţelul ori fetiţa lor lor plânge şi nu mai poate să discute cu ei, când încearcă să-i atragă cea mai mică atenţie şi să-l îndrume spre bine. După cum vedeţi, nu sunteţi singur în căruţă, cazul acesta este întâlnit foarte des. Când ne ocupăm de acelaşi caz, trebuie să vorbim despre doi factori principali: 1. părinţii şi 2. Copiii, cu tot ce cuprinde asta: vârsta copiilor, care sunt cauzele principale pentru care copilul foloseşte acelaşi mecanism de apărare, care, de multe ori, blochează într-un mod sigur interacţiunea dintre părinţi şi copii.
Iubirea, unul dintre cei mai importanţi factori
Odată cu venirea pe lume a copilului, părinţii au un rol semnificativ – să-l îndrume, să-l direcţioneze, să-l înveţe, ca să poată creşte, să se devolte cât mai bine, să fie util pentru el şi pentru alţii. Unul dintre factorii cei mai importanţi în această interacţiune – comunicare este iubirea. Dacă există iubire, aceasta trebuie să se manifeste prin dăruire, grijă şi sacrificiu. Stilul de învăţare prin critică este mult mai permisiv atunci când nu există iubire. În cazul acesta, copilul interpretează comentariile, impunerea şi manipulările părinţilor, făcând un efort deosebit pentru a le respinge, întrucât nu îi fac bine.
Până la un an – un an şi jumătate aproape nu există cuvântul „nu” la părinţi, legat de bebeluşul lor.
Primul cuvânt „nu” se leagă de 2 facturi importanţi:
- Factorul de curăţenie (atunci părinţii încearcă să-l dezobişnuiască de a urina pe el – enorezis – sau să-şi facă nevoile mari pe el – ecufarezis.
- Părinţii trebuie să avertizeze pe bebeluş, când există riscuri, cum ar fi – când începe să meargă şi să introducă degetele în locuri în care nu este voie – prize, foc, etc.
Copilul aude vocea părinţilor, cât şi tonul care a atras această avertizare. Dacă, de exemplu, curiozitatea copilului este mult mai mare, el va persista în a face mai multe „pozne”, pentru a fi în continuare criticat, gândind că doar aşa are posibilitatea să fie luat în seamă şi de a avea un punct de comunicare cu mama lui. Dacă dimpotrivă atitudinea mamei este lipsită de răbdare, de iubire şi de înţelepciune faţă de bebeluşul ei, după câteva avertizări, mama simte că nu este ascultată şi atunci automat ridică vocea şi tinde să-l critice, iar atunci când nici acestea nu ajută, îşi iese din fire şi îi dă câteva pălmuţe la fund, ca apoi să-l lovească mai des şi în toate părţile corpului.
Cum vedem noi sunt două atitudini diferite a bebeluşului – copil şi al părinţilor. Copilul tinde să întindă coarda pentru a căpăta experienţe noi, pentru a ajunge să-şi îndeplinească curiozităţile lui cognitive şi afective. Mama (sau tata) din lipsă de timp, de dezamăgirile personale, de frustrări care sunt acumulate pe parcursul zilei în timpul când lucrează, vine acasă încărcată negativ, plină de nervi şi singurul lucru care nu îi trece prin minte este să se gândească ce vrea copilul ei, într-adevăr.
Ea se gândeşte că, dacă a spus o dată, cel mult de două ori, este destul ca să fie înţeleasă, că aşa trebuie făcut şi executat. Frustrări pot fi şi atunci când sunt mai mulţi copii în casă, când se ceartă copiii între ei, iar mama sau tata trebuie să intervină şi să-i liniştească sau să facă dreptate. Niciunui copil nu-i convine ca părinţii lui să-l critice, sau să dea dreptate altui frate sau soră a lui.
Când vorbim de critici şi modul de comunicare, copiilor nu le place să fie puşi într-o manieră de a fi criticaţi, mai ales când ei asociază aceeaşi critică cu o direcţie negativă care pune în dubii toate reuşitele şi succesele lor. Părinţii greşesc de mai multe ori când tind să extindă critica şi observaţiile de la caz la o generalitate personală. Dacă un copil s-a dus să strângă tot ce este pe masă după ce a mâncat şi neintenţionat i-a căzut o farfurie şi ea s-a spart, părinţii de multe ori greşesc că tind să generalizeze, să se panicheze şi să tragă concluzii pripite despre personalitatea copilului.
Copiii sunt ca un burete care vede, simte şi caută alinarea
Des întâlnesc cazul când spune mama sau tata: „mă, ce eşti aşa de stângaci, semeni cu…. De ce nu poţi să-ţi dai seama! De fiecare dacă când strângi de pe masă, spargi ceva.” Aceste cuvinte dure şi grele pătrund în creierul copilului şi bine înţeles că, a doua oară când are să se ducă să strângă de pe masă, o să aibă o mare neîncredere despre posibilitatea că are să spargă ceva, şi cu cât o sa aibă teama de spargere, aşa are să se întâmple mai des.
Copiii sunt ca un burete care vede, simte şi caută alinarea şi sprijinul în părinţi. În momentul în care s-a întâmplat aşa un necaz, când s-a spart ceva, dacă reacţia este normală, fără o reacţie nervoasă din partea părinţilor şi fără să se panicheze, părinţii trebuie să le acorde un sprijin cum ar fi – nu-i nimic, se întâmplă. Cine munceşte face şi pagube. În acest moment copilul învaţă – pe o linie ocolitoare – că părinţii sunt cu el la bine şi la rău. Îl critică când trebuie, dar în cazul acesta, critica cea mai bună este acel sprijin. După o săptămână, două, după acel eveniment, noi, ca părinţi putem să intervenim şi să-l învăţăm ce putea să facă mai bine, ca să nu spargă acea farfurie (În cazul acesta putem foarte bine să-i arătăm cum să ţinem farfuriile, să-l sfătuim să ia mai puţin din greutate şi altele).
(Continuarea, săptămâna viitoare)
Dr. Miron Itzhak, psiholog clinician principal cu drept de supervizare
(Tel:0233-236146,0724-225214, 0747-627971)