Cu mulți ani în urmă, când lucram în Israel ca psihoterapeut, una dintre prietenele cele mai bune de familie s-a îmbolnăvit de cancer. Această veste pe care doamna a primit-o de la medici a dărâmat-o total, lucru care s-a simțit foarte mult în casa acelei familii. Într-o zi, această prietenă a venit la cabinetul meu și mi-a spus – plângând – că i s-au furat bani din portofel. La o verificare mai atentă a constatat că fetița ei, în vârstă de 9 ani, a luat banii din portofel, a cumpărat bomboane și ciocolată și s-a dus și le-a împărțit la toți copiii din cartier și din clasa ei (mama nu a știut că acest furt de bani din partea fetiței reprezenta de fapt un act de recompensare, cum ar fi: eu le dau la copii bomboane, ca să mă iubească, iar de aici, simbolistica a fost că lua numai din portofelul mamei, ca o răzbunare și ca un mecanism de apărare pasiv agresiv).
Într-una din zile a ajuns la mine o familie cu băiețelul lor de 15 ani și care s-au plâns, că în ultimele luni le lipsesc banii din locurile unde îi ascundeau. Copilul nu a contestat furtul, dar la ședințele particulare cu el încet, încet a ieșit la iveală adevărul (cum vedea copilul situația de fapt din punctul lui de vedere subiectiv). Astfel, copilul cerea bani de la părinți pentru a se distra și el, în schimb, aceștia – tot timpul – spuneau că nu au și că nu-i pot da. Din moment ce copilul a descoperit – prin curiozitatea lui – locul unde părinții au ascuns banii, el s-a hotărât să-i ia pentru nevoile lui, justificându-se că dacă părinții nu se comportă cu el corect și onest și îl mint, are și el dreptul să mintă părinții lui. Mai mult decât atât, acest copil a văzut că părinții muncesc și câștigă bani frumoși, dar nici un ban din aceștia nu a ajuns la el și atunci s-a hotărât să-și facă singur dreptate…
Furtul și cauzalitatea acestuia
Înainte de toate trebuie să definim conceptul de furt.
Furt este atunci când o persoană (sau mai multe) ia un obiect sau bani de la o altă persoană pe ascuns sau direct, fără ca proprietarul acelui obiect să fie de acord.
Cauzalitatea furtului:
Nu degeaba în Biblia veche una dintre poruncile principale este că nu ai voie să furi.
Diferența cognitivă și psihologică dintre oameni și așteptările lor pentru a-și îmbunătăți traiul de viață, a determinat una dintre principalele probleme din perioada antică, și anume nerespectarea teritorialismului și proprietății altora. Cu alte cuvinte, dacă iarba vecinului este mai bună, trebuie să aspir, să i-au de la el, ca să pot sigura existențialismul meu.
Tot furt putem numi furtul pe bază socială – culturală, când grupări de persoane cu o apartenență specifică călătoreau și, pentru a-și menține existența, intrau în locuri care nu le aparțin și furau de la alimente până la furturi mai calificate.
Psihologic:
Din punct de vedere psihologic, furtul se leagă și de o tulburare depresivă sau anxioasă. Înainte de furt există o excitare puternică și care seamănă cu o relație sexuală până la orgasm. După ce a făcut această faptă s-a liniștit, dar atunci intră într-o stare de anxietate și, ca să se poată liniști din această stare, de multe ori recurge încă o dată la un alt furt, pentru a relaxa starea lui de excitare. În cazul acesta intră într-un cerc vicios, din care este foarte greu să iasă singur.
Freud spune că furtul este funcțional pentru că el apără e-ul din anxietatea și din sentimentul de neglijare și abandon.
Alți psihologi văd în furt o exprimare simbolică despre conflictele instinctuale interioare, cum ar fi instincte sexuale și probleme de identitate sexuală. De multe ori teama de homosexualitate latentă duce pe adolescenți la furt.
Furtul ca neglijență afectivă din copilărie
Este de la sine înțeles că copilul sau adultul care fură prezintă o capacitate socială și o maturitate afectivă mai redusă (sociopatie și psihopatie). Aceeași termeni întâlnim și la persoane care suferă de o tulburare antisocială, în sensul că nu le pasă deloc de alții și sunt închiși în ei, datorită faptului că în timpul copilăriei au dus lipsă de intimitate, recompensând atunci când fură de la alții fără nici o remușcare. Prin urmare, majoritatea furturilor sunt săvârșite de oameni care în copilărie au fost frustrați, lipsiți de afectivitate și de posibilități materiale. În felul acesta ei se răzbună pe omul cu posibilități mai mari și își arată astfel independența și puterea lui. Sunt alte persoane care fură lucruri sau bani de la oamenii pe care îi simpatizează în mod special.
Furtul patologic, demența, cleptomania, epilepsie și altele
O altă categorie sunt furturile patologice, cum ar fi cleptomania sau persoane epileptice, ori cele care suferă de o demență moderată sau severă.
Am avut un caz cu o fetiță pe care părinții au lăsat-o la bunica, întrucât aceștia erau ocupați cu cariera lor. Fetița, cu toate că o iubea pe bunica, fiind curioasă din fire, căuta răscolind casa și tot timpul găsea banii ascunși de aceasta. O parte dintre ei îi lua.
Același comportament paradoxal prin care ei fură de la persoana pe care o iubește cel mai mult, se leagă de sentimentul și dorința neîmpărtășită, de a nu fi abandonați de aceasta, pentru că ei deja se simt abandonați din partea părinților, în așa fel încât, când fură ei se simt fericiți că recompensează o parte din lucruri, ținându-i aproape de ei. Când sunt prinși, reacția bunicii și părinților este foarte importantă, pentru că atunci acei copii își confirmă sentimentul de abandon și simt o stimulare și excitare puternică, în momentul când fură de la persoane dragi.
Acest lucru se leagă de una dintre tulburările cele mai puternice, care se numește cleptomanie, situație în care un adult nu poate să-și stăpânească instinctul de a lua pe ascuns din magazine diferite feluri de produse în mod subconștient, reacție care se leagă tot de frustrările și tulburările suferite în copilăria lor.
Sunt copii care ar face orice să fie văzuți bine și acceptați în societatea în care trăiesc. Ei sunt dispuși, pe această linie, să fure de la părinți și cu o parte din bani să cumpere mai multe feluri de ciocolată și bomboane și să împartă la copii și prin acest gest ei simt că sunt iubiți și acceptați.
Alți copii, pentru a cere protecție – și anume să fie protejați de un copil mai puternic decât el și să nu i se facă nici un rău, iar după ce copilul respectiv este șantajat de un copil mai mare – el recurge la furt de la părinți sau din alte surse, ca să poată recupera.
O altă categorie de copii sunt aceia care, în jurul de vârstei de 8-9 ani, află că sunt adoptați. Acest sentiment de copil adoptat poate să ducă la un comportament de furt. Copiii care simt că sunt în inferioritate din toate punctele de vedere – acomodarea în relația cu familia, cu prietenii – poate să practice tehnici de furt.
Care este diferența între copiii care fură sau copiii care mint?
Aparent putem să spunem că există o asemănare foarte mare între a minți și a fura. Amândouă încearcă să ocolească partea obiectivă a lucrurilor, atunci când copilul este pus de părinți să facă ceva și în momentul în care el simte că nu poate face și să fie la nivelul așteptărilor, inventează o poveste care-l apără.
Furtul este un instrument, care pe termen scurt reușește să recupereze și să recompenseze o situație neplăcută în care copilul și adultul se află, dar există și foarte multe diferențe între ei.
În cazul minciunilor, acestea sunt de mai multe feluri și pot exista cazuri în care o persoană folosește în mod frecvent aceeași minciună.
În cazul furtului, din moment ce o persoană a deprins de prima dată apetitul pentru furt și nu se mai oprește, până nu este prinsă, avertizată și poate și pedepsită, ori tratată psihologic, pentru a înțelege motivele care au determinat-o să recurgă la furt. Așa că, unii dintre copii și adulți tind să îmbine minciuna și furtul, întrucât nu au o personalitate puternică și necesită să folosească mecanisme ocolitoare, pentru a-și păstra echilibrul psihic. Dacă minciuna este văzută un pic mai ușor, furtul cum am explicat mai sus, este unul din bazele principale ale poruncilor monoteiste. Așa că, multe persoane a căror parte morală și etică este mai puternică, aceștia se feresc de furt.
Eu recomand ca, în cazul în care, de prima dată când ați prins copilul că v-a luat ceva din casă, să nu ezitați și să apelați la un ajutor psihologic, altfel, dacă lăsați situația așa, va fi prea târziu. De aceea, furtul la copii trebuie tratat cât mai repede ajungând astfel la un psiholog clinician.
Concluzie:
Noi ca părinți avem părerea că tot ce zboară se mănâncă, în sensul că – indiferent cum o să-l tratăm pe copilul nostru, el va fi mulțumit. Greșit. Trebuie să avem mare respect față de copiii noștri, să le oferim o iubire necondiționată, să fim sinceri cu ei, asta însemnând să nu îi mințim, iar dacă persistăm în minciună, vor face și ei la fel.
Când spun să respectăm copilul, înseamnă să-l tratăm ca un individ matur, să nu-l ocolim. Dacă copilul simte lipsa noastră ca părinți și activitate, el o să recurgă la recompensare și la o examinare și anume cât sunt părinții lui de buni cu el. Când nu va primi un răspuns pozitiv, riscul este că o să-și ceară drepturile lui, fără să ne ceară voie. Copilul are simțurile foarte ascuțite – aude și vede totul și bineînțeles este foarte curios, să discute ce se întâmplă în teritoriul lui.
Așa că, trebuie să fim foarte atenți, în așa fel încât secretele pe care le avem ca părinți, să le discutăm și cu copilul nostru și dacă există unele lucruri pe care noi considerăm că nu trebuie împărtășite acestuia, trebuie să i le spunem direct, pentru a înțelege limitele.
Cu respect,
Doctor Miron Itzhak – psiholog clinician principal cu drept de supervizare
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu nr.3, bl.D-4, sc.B, ap.37
Telefon: 233/236146; 0724/225214; 0747/627971