Unii primesc like-uri, alții mită, alții sfaturi, alții nu primesc nimic. Eu, din când în când, primesc pachete. Cele mai recent primite, sper că nu și ultimele, de la Constanța și de la București, m-au lăcrimat. Este un gest de o rară noblețe să te duci la poștă, să cauți ambalajul potrivit, să împachetezi niște cărți, să completezi formulare de poștă și să-ți atingi prietenii, cu mâna, dăruindu-le cărți.
Așadar, mă simt precum librarul Pietrei, Viorel Nicolau, de la Cetatea Doamnei, desfăcând un astfel de colet. Oficiul Poștal 4, Dărmănești, post restant, scrie: conține cărți, expeditorul fiind din București, de la un om minunat, expeditorul, B-dul Dacia, sectorul 1. Cu o scrisorică de care nu mai facem caz.
Nicolae Dan Fruntelată este poet, eseist, prozator, memorialist, boier, dar și profesorul meu de gazetărie. Un mare domn, fiindcă e înalt și spătos. Întrucât spațiul tipografic este restrâns, să-i dăm cuvântul lui Sorin Roșca Stănescu. Acest spune despre NDF că a fost redactor șef la Luceafărul, apoi la Scânteia Tineretului, că a fost un conducător echilibrat și bun negociator, fiind șef peste două pietre tari, respectiv Ion Cristoiu și Mihai Tatulici, în fine, istorie a literaturii: „Este o dovadă în plus că N.D. Fruntelată, dincolo de calitățile sale, poate să se numere printre personalitățile care au influențat, în mod substanțial, formarea unui mare număr de gazetari. Din păcate, pentru el, după 1989, a preferat mai ales funcții politice, plasându-se, de fiecare dată, consecvent, în tabăra stângii“.
Eh, S.R. Stănescu s-a plasat, consecvent, în tabăra de dreapta și a făcu aproape doi ani de pușcărie, de dreapta.
Cărțile primite sunt și vesele, și triste. Veselia tristă a omului trist. Se implică în actualitate, nu se retrage în filozofeală, deși i-ar fi mai ușor așa, fiindcă așa fac mulți în ziua de azi, se pitesc după vișin. În „Noapte bună, România“, prefața semnată de D.R. Popescu este la fel de tristă: „(…) fiindcă eu cu Nicolae Dan Fruntelată mă întâlnesc mereu în prezentul absent ce clipă de clipă ne răsfață“. Iar Nicolae Dan Fruntelată, în poemul de început al acestei cărți, ne spune: „(…) Țara mea veche și mică/ Vândută mereu, răstignită mereu/ Pe cruce, pe stea, pe vecie/ Os în gât balenelor lumii/ Momeală vie/ E noapte prelungă în Est/ Zi n-a fost aproape niciodată/ Sunt vinovat că m-am născut aici (…)“. Iar D.R. Popescu mai zice în prefață: „Sigla prezentului danubiano-pontic cuprinde două fese fremătânde, despărțite de un șnur subțire ca o gândire filozofică“. Cine înțelege bine, cine nu, nu!
Un alt volum se cheamă „Poeme de scris pe ziduri“, unde iarăși aproape că nu-l recunosc pe Nicolae Dan Fruntelată, pe care eu îl știu ca pe un boem poet al toamnei, al florilor de toamnă și al mahalalelor bucureștene. Aici este mult mai acid, cinic și oarecum dezarmat în fața unei realități dezarmante. Spune așa: „Acum, după mai bine de douăzeci de ani în care m-am chinuit să mă schimb, să uit toate fricile și automatismele unei epoci în care m-am născut, da, domnilor foarte dizidenți, am crezut, după mai bine de douăzeci de ani, iată, aud din nou viscolul“.
Fiindcă, N.D. Fruntelată are o teorie a sa, demnă de luat în seamă, care se numește „Teoria Viscolului“. În cartea „Poeme de scris pe ziduri“, el spune așa: „O doamnă meteorolog pe care eu o consider foarte profesionistă și foarte inteligentă mi-a confirmat o teorie a mea: iarna, când e frig și viscol în Câmpia Rusă, musai vine și la noi. Pot să fie geruri, inundații, ninsori mari în Occidenturi, la noi nu ajung decât în câteva județe de la granița de vest. Dar dacă vine de la Răsărit, vine temeinic, vine devastator“.
„Ce ne facem noi, romanii/ Dacă vin americanii?/ Ce ne facem noi, zulușii/ dacă se întorc iar rușii?/ Tot cu sufletul în gât/ din urât în alt urât/ și din lanț din nou în lanț/ umiliți și făr’ un sfanț (…)“.
Dacă vă place, mai cităm puțin din cărțile lui Nicolae Dan Fruntelată, ajunse la Oficiul Poștal 4, Dărmănești: „Minunea// Fă-mă, Doamne, lacrimă/ fă-mă catedrală/ ori, dacă ești obosit de minuni,/ fă-mă minoritate națională (…)“.
Iar ca să mă dau și eu balenă în apă mică, în volumul „Gazetăria, viața și dragostea mea“, îl menționează și pe subsemnatul, nu e prima oară, a mai făcut-o și în alte cărți ale sale, unde zice așa: „(…) Cristian Timofte, un prozator cu fantezie debordantă care făcea interviuri imaginare cu groparul lui Ceaușescu și cu alte legende locale“, eh, așa l-am cucerit eu pe el, dar nu numai atât și nu acesta e subiectul. Mie puțin îmi pasă de eternitatea iluzorie, m-am lecuit de publicatul cărților cu numele meu pe ele, gândesc altfel, am o altă filozofie de viață. Doar o poveste să mai spun. Când, prin 1991 sau ’92, parcă, mi-a dat telefon de la săptămânalul „Românul“, unde era redactor-șef, să vin la un șpriț aniversar, cineva din redacție împlinea niște ani, eu începând să scriu acolo, niște chestii, unele de primă pagină, în fine, am ajuns și eu acolo, am deschis ușa și primul văzut în ușă a fost Marin Sorescu. Apoi Fănuș Neagu, Mircea Radu Iacoban , Paul Everac, Iulică Neacșu… în fine, mai mulți, apoi la șprițuri cu Titus Popovici, Fănuș Neagu și Francois Pamfil, la crâșma Uniunii Scriitorilor, unde s-a stabilit o parte din distribuția filmului „Crucea de Piatră“, bre, cam patru ani a durat „Românul“, ce să zic, eu n-am organ pentru eternitate, nu mă mai interesează cartea scrisă decât doar dacă o primesc, prin colet, de la prieteni.
„A înnebunit Băsel/ Și se răstește la noi/ Că nu-l mai iubim pe el/ Nici pe diva din Pleșcoi (…)“ din volumul „Scrisori din Țara lui Fâse“ (2014), semnat cu pseudonimul Marcu Anton, o carte savuroasă, în care N.D. Fruntelată se lasă prins într-un fel de joc, inventând un fel de folclor, nici urban, nici rural, dar rămânând poet: „Noi suntem săraci/ nevrotici, ciumpalaci/ Am o mamă mică, mică/ o bunică și mai mică/ lor de viață le e frică/ au muncit și-au tot muncit/ și nimic n-au folosit (…)“. Marcu Anton, pseudonimul, este o reminiscență a suplimentului „Ultima soluție“ (desigur vorbim aici despre arc și beton), tehnoredactat și ilustrat de prietenul comun Mircea Croitoru, unde ne mai amuzam și noi, câțiva, la concurență cu cei de la Cațavencu.
Un „Salut, bătrâne!“, de la înălțimea fizicului săi înalt, zâmbitor, jovial, blând și bun. Boierule, am adus marfă, cam așa ziceam și eu, cu manuscrisele dactilografiate scoase din paporniță, am povestea spusă de călăuza Nadiei Comăneci, sau a cârtiței din Piața Universității sau, ca să fim în ton cu autografele, a lui Ionuț Adomniței, groparul lui Ceaușescu. Normal, stabileam din start dacă era sau nu era o gulgută. Iar gulguta făcea parte din limbajul nostru secret, adică dacă era ceva sau altceva.
Așadar, un teanc de cărți, primite prin poștă, care sunt cărți adevărate, indiferent de tot felul de veninuri de pe net, ce nu merită a fi luate în seamă.
Nu închei eu acest scurt material găzduit de Ceahlăul, îl las pe altcineva:
„De aceea nu pot decât să îl felicit pe vechiul meu prieten, Nicolae Dan Fruntelată, pentru că mai spre sfârșitul cărții sale «Gazetăria, viața și dragostea mea», scrie negru pe alb: «Aș vrea ca măcar copiii noștri și nepoții noștri să încerce să ne judece corect. Să nu se supună fără luptă modei falșilor dizidenți și a falșilor democrați dintre care mulți au slujit partea represivă a securității, iar azi sunt cei mai duri judecători ai comunismului» (Șerban Cionoff).
Și, să nu uităm ce a spus doamna meteorolog. Nu-i așa, profesore?!