* „Legionarii ne-au pus un pistol în şifonier, ca să ne poată acuza”
Năprasnicele evenimente care au avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial sunt, astăzi, evocate în unităţile de învăţământ prin adunări comemorative, expoziţii de documente şi fotografii istorice, însă pentru supravieţuitorii acelor vremuri istoria înseamnă propriile lor trăiri. Anuţa Davidovici este singurul supravieţuitor al Holocaustului din Neamţ. Avea 11 ani când tatăl său a fost luat şi dus în lagăr, iar acasă a rămas, alături de mamă şi doi fraţi, sub teroarea pistolului. Nu a ştiut şi nu a aflat vreodată cine erau oamenii aceia care au intrat în casă, au pus un pistol în şifonier şi au vrut să-i acuze familia că a vrut să-i împuşte pe români.
Şi bombardamentele i-au lăsat tare adânci în memorie, astfel încât şi acum are coşmaruri. Păstrează şi acum acea insignă, pe care trebuia să o poarte în piept în cele câteva minute pe zi în care putea ieşi pe stradă, fără însă a avea voie să intre în magazine. Se uita în vitrinele cu alimente fără să poată cere măcar un colţ de pâine. Nu avea voie. Dacă deschidea gura sau intra în vorbă cu cineva, risca să fie bătută.
Copilăria şi adolescenţa au fost de coşmar. Putea ieşi la lumină, pe stradă, doar „cu porţia”, dimineaţa de la ora 10 la 11 şi după-amiaza între 15 la 16. „Dacă ne aduceau oamenii de mâncare, cerea ce se întâmpla rar, mâncam, iar dacă nu, răbdam…”, îşi aminteşte doamna Davidovici, ajunsă acum la respectabila vârstă de 81 de ani.
„Am avut necazuri multe… tata a fost luat în lagăr”, îşi aminteşte, cu lacrimi în ochi, cea care şi-a trăit copilăria stigmatizată de faptul că este evreică. „Când s-a întors acasă, tata era tare schimbat, supărat, slăbit, dar tot timpul ne-a spus să fim corecţi, să nu întindem mâna… Am ajuns să stăm cu chirie la un proprietar care lucra la Comuna din Paris. Când venea acasă, ne aducea o pâine, ce putea şi el. Apoi, când au venit ruşii, ne-am mutat în altă parte, pe bulevard, unde am stat până în ’71”.
Una dintre cele mai traumatizante amintiri ale doamnei Davidovici are legătură cu… un pistol. „Într-o zi, au intrat în casă şi, ca de obicei, ne reproşau că existăm, iar unul dintre ei a pus un pistol în şifonier, iar eu am văzut. I-am zis mamei, iar ea a luat revorverul şi l-a aruncat în mijloul camerei, şi tare mi-a fost teamă că putea fi încărcat. Atunci, oamenii ăia l-au luat şi au plecat. Ar fi vrut să-l lase acolo, să spună apoi că noi ascundem arme, că vrem să-i omorâm pe cei care nu sunt evrei. Mai era o doamnă în curte, acolo, şi noroc că mama s-a opus, a spus că are trei copii”.
Anii au trecut, iar Anuţa Davidovici a început să lucreze cu ziua pentru a-şi ajuta mama, iar după ce s-a terminat războiul a reuşit să se angajeze. S-a şi căsătorit, însă a preferat să nu aibă copii, pentru că nu era sigură că-i va putea creşte aşa cum se cuvine. Coşmarurile nu i-au dat pace toată viaţa.
Văduvă de 23 de ani, trăieşte în condiţii la limita supravieţuirii, dar nu se plânge. De doi an de zile nu mai are nici căldură, şi nici apă caldă. La cei 81 de ani ai săi, măcinată de boli, cu tije la ambele picioare, se consideră, totuşi, norocoasă pentru că… a supravieţuit şi că a rămas cu mintea limpede.
Vede, însă, în ochii multora ură, dar spune că a învăţat să ierte.
Geanina NICORESCU