– dialog cu poetul Adrian Alui Gheorghe –
-Cui consideri că ar trebui să-i fii recunoscător pentru apetitul tău de lectură? Dar pentru primii paşi în literatură, în calitate de creator?
– Condamnat la moarte de către compatrioţi, în aşteptarea executării pedepsei, Socrate s-a apucat să înveţe să cânte la cyteră. Întrebat de ce o face, având în vedere circumstanţele, Socrate a răspuns: pentru că există. De asta am să spun şi eu că datorez setea şi foamea de lectură faptului că există cărţile. Dacă m-aş fi născut pe o insulă de pescari din mările sudului – şi am făcut exerciţiul acesta de imaginaţie deseori – într-un loc fără cărţi, cred că aş fi fost cititor în stele, taumaturgul tribului. La şcoala generală, la Topoliţa, am avut un profesor de limbă şi literatură extrem de devotat misiunii sale, Emil Bârsan, care mi-a încurajat lecturile şi îmi aprecia interpretările personale a ceea ce citeam. De scris scriam încă de prin clasa a doua, a treia, am găsit un caiet de atunci, însă o făceam doar pentru mine şi pentru… gloria de mai târziu. Nu arătam nimănui. În clasa a cincea am trimis primele poezii la revista „Cutezătorii” care mi-a publicat un text, „Avântul frumuseţii”, modificându-mi-l, adăugându-i cuvinte în spiritul epocii. Prin clasa a şaptea poetul Virgil Teodorescu m-a prezentat în revista, „Cutezătorii”, cam în acelaşi timp cu Matei Vişniec. În clasa a opta am luat premiul doi la un concurs naţional de poezie pentru copii, „Arhiva de aur”, care m-a îmbogăţit cu… un aparat de radio. Era fabulos să ai un aparat de radio numai al tău, în acele vremuri! Apoi au pariat decisiv pe mine Geo Dumitrescu, Laurenţiu Ulici, Ion Gheorghe, Cezar Ivănescu… Ar fi multe de povestit, o vom face cândva.
– De la primul tău volum de versuri, acele memorabile „Ceremonii insidioase”, până în prezent ai publicat peste 30 de cărţi de versuri, proză, eseu, publicistică. Care dintre ele ţi-e cea mai dragă, sau care ţi-a adus cele mai multe satisfacţii?
– Un autor, se zice, scrie o singură carte toată viaţa. Ceea ce publică, pe parcursul unei vieţi, sunt secvenţe din acea carte unică. E un sofism, desigur. Cum ai pune alături, una lângă alta, lucrările unui pictor şi ai realiza imaginea unui ţinut fabulos văzut în timp secvenţă cu secvenţă. Sigur că toate cărţile pe care le-am scris (dar şi cele pe care nu le-am scris!) mă reprezintă, numai că unele au marcat fie nişte rupturi în evoluţie, fie au intrat în dialog fertil cu critica şi cititorii. „Intimitatea absenţei”, apărută în anul 1992, a însemnat prima carte în libertate. „Îngerul căzut”, din anul 2001, mi-a adus premiul USR. Romanul „Bătrânul şi Marta”, apărut în două ediţii până acum, e o poveste care va fi citibilă multă vreme. Cărţile de dialoguri cu părintele Iustin au avut tiraje foarte mari, destinul lor e în desfăşurare. Romanul „Urma”, aflat acum în lucru la editura „Polirom”, va fi, de asemenea, după subiect şi după tensiunea cu care am scris-o, o carte cu destin. „Tinereţe fără bătrîneţe şi sentimentul tragic al timpului”, lucrarea mea de doctorat, apărută în două ediţii, e o carte la care am lucrat câţiva ani. Am ajuns şi eu la vorba spusă cândva de Marguerite Yourcenar: „Aventura mare nu e să mergi în junglă la vânat lei, ci să stai închis în camera ta şi să scrii o carte”. Cine a făcut asta poate să confirme.