Curtea Supremă de Justiție a SUA numără, de când există această țară, 9 sau 11 membri, maximum. Ei judecă numai în chestiuni generale, generice, conflictuale la nivel de puteri ale statului, sau pentru a tranșa într-o chestiune în care se dispută mari specialiști ai dreptului.
Curtea noastră Supremă are în jur de 100 de judecători, ale căror liste sunt mai încărcate decât cele de la judecătorii.
Enormitatea este evidentă. Judecătorii de asemenea nivel ar trebui să se ocupe numai de probleme de drept deosebit de înalte, de subtile și, mai ales, de puține. Sper să nu șocheze pe cineva acest ultim cuvânt. Juriștii cei mai mari ai țării trebuie să se ocupe de problemele juridice mari și să aibă condiții de a le rezolva, astfel încât să dea direcții în justiția română. Pălmașii justiției suntem noi, cei mici. Și noi trebuie să avem condiții mai bune de documentare și o atmosferă serenă, pentru că lipsa acestor condiții duce la greșelile de care vorbeam mai sus. Dar degajarea intelectuală care să permită cele mai bune soluții trebuie s-o aibă în primul rând ei, cei mai mari juriști ai țării.
Ei bine, în mica mea instanță de la Bicaz sunt mult mai prielnice condiții de a judeca bine, decât sunt la Curtea Supremă de Justiție.
Aceasta este o mare anomalie, la care viitorul ministru al justiției va avea mult a medita, împreună cu toți factorii responsabili.
- Despre răposatele comisii de judecată
Dacă nu ați avut de-a face cu ele sau nu prea știți cu ce se ocupau, vă spun eu, care, ca jurist de CAP, răspundeam de comisiile de judecată la nivel de comună. Litigiile simple dintre săteni aveau o fază pre-judecătorească la aceste comisii (numite și „de împăciuire“), abia după aceasta împricinații putând recurge la justiția propriu-zisă. Ei bine, comuniste sau nu, aceste comisii aveau un rol pozitiv și bune rezultate, astfel:
– comisiile erau alcătuite din oameni ai locului, care îi cunoșteau pe cei în dispută, și de buni, și de răi, ba de multe ori cunoșteau și detaliile litigiului, probatoriul fiind adesea ca și administrat;
– rușinea celui cu musca pe căciulă de a ajunge în fața unei asemenea comisii („în gura satului“) era mai mare decât aceea de la intra într-o sală de tribunal;
– mare parte din litigii se rezolvau acolo, deci se preîntâmpina aglomerarea instanțelor cu tot felul de cauze meschine, minore, născute din ambiții de moment;
– în sfârșit, poporul are o vorbă: decât o judecată dreaptă, mai bine o împăcare strâmbă. Profund adevăr. Judecarea dreaptă poate fi costisitoare și agasantă pentru ambele părți. Împăcarea, chiar chinuită, scurtează procedurile, limitează cheltuielile și liniștește spiritele, măcar pe moment.
Acum stau și mă întreb: ca să se reinstituie o procedură asemănătoare este nevoie de intervenția ministrului justiției sau a altor persoane/instituții cu drept de inițiativă legislativă? Sau poate nici o lege nu interzice funcționarea unor comisii ad-hoc, de genul arbitrajelor, prevăzute de mult în procedura civilă actuală?
Mai meditați și Dv.
Judecător Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com