Azi așa, mâine așa, până când, într-o zi, îl oprește nea Costică Iacob, șeful de coloană: „Leonte, stai așa. Desfă capacul la filtru, să văd cât îl ții de curat“. „’Țeles“. Ia Leonte cheia de paișpe, trage capota și se apleacă deasupra filtrului, aflat chiar lângă magnifica țipătoare. În acest timp, nea Costică se instalează tacticos la volan, alege momentul cel mai potrivit și calcă îndârjit butonul trombonului, făcând să zăngăne îndelung mașina și întreg garajul. Leonte sare ca din arc, dă cu capul de capotă mai s-o rupă și cade grămadă în fața remorcii. „Vezi, îl mustră șeful coborând, așa ne înnebunești și tu toată ziua“.
Deci remorca era iarăși în poziție de marș. Șeful i-a dat o tură, a ciocănit cu mijlociul tabla cabinei… „E bine, a zis. Hai, du-mă sus“. Ultimele vorbe mi-au produs un șoc mai mare decât recentul accident. Tot eu?! Tot tu. M-am urcat la volan și am ajuns fără (alte) evenimente la punctul de încărcare.
La fel ajungem și acum. Prin întuneric se ghicește o grămadă de bușteni, un foc și câteva umbre în jurul lui. Oprim, o manevră scurtă cu spatele, roțile rup un mal de zăpadă cocoțându-se pe deal, în sfârșit am întors. „Ai să trăiți, boierilor“. „Boierii“ se uită cam strâmb. Părăsesc pe rând focul și încep să întindă cablurile troliului.
Jos, piciorul calcă trei straturi de zăpadă, cel de deasupra pufos, cel de la pământ aproape gheață. E frig și întuneric. A încărca bușteni în condițiile astea nu e chiar ușor. Nu e ușor nici vara, niciodată. Ca să fii remorchist adevărat trebuie să faci o ucenicie de ani de zile, precum mai de mult dălcăușii la plute. Să-ți intre în sânge tot ce ține de motoare, trolii, cabluri. Să știi să întorci o remorcă acolo unde altul abia s-ar încumeta să întoarcă o Dacie. Să mai știi să împletești un cablu care s-a rupt și să repari orice defecțiune, chiar când n-ai cu ce. Și câte, câte altele.
Așadar, oamenii trag șufele de pe tamburi și le trec pe sub un buștean dolofan ca o balenă, căutându-i burta prin zăpadă, apoi prind nodul într-o crestătură de fier. Șefu, cocoțat pe cabină, acționează telecomanda, balena se ridică încet pe răcoanțele coborâte (țărușii de fier ai remorcii). Roțile din partea opusă se saltă de la pământ, e pericol de răsturnare, șoferul mai slăbește comenzile, iar le pișcă puțin, întâi la un capăt, pe urmă la celălalt, în sfârșit bușteanul e sus. Apoi altul, și altul, se ridică răcoanțele, se mai trag câteva catarge deasupra, se strâng bine cablurile și gata.
Plecăm. La vale e mai greu decât la deal. În stânga ochiul se prăvălește într-o prăpastie fără fund, drumul e îngust și la curbe fiecare centimetru trebuie folosit. Remorca goală, dacă alunecă în râpă, se mai ține de mașină, dar plină…
Frână de motor, frână de mână, frână de picior. Asta din urmă trebuie folosită cu mare grijă, dar tot nu poți fără ea. Viteza a doua sau întâia. 2269 e ca un taur înfierbântat, dar legat de picioare. În cabină s-a făcut cald. Prin parbriz ne rânjește un fel de soare.
După trei-patru astfel de curse cu descărcare la fabricile de cherestea ale orașului, urmează retragerea la garaj. Aici se face o mică (sau mai mare) revizie a mașinii. Pe asemenea drumuri și în asemenea condiții, mereu este ceva de sudat, de strâns, de reparat. Și după ce s-a făcut, în sfârșit, parcarea „la firul cu plumb“, oricât de târziu ar fi, este inevitabilă o escapadă „la Mîndru“. „La Mîndru“ este o bodegă aflată într-o râpă de sub șosea. A nu se înțelege că foștii mei colegi sunt băutori înrăiți.
Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com