În stânga se ghicește mereu o prăpastie albă. Cel puțin mie, din dreapta, mi se pare că 2269 merge prin aer. Mă agăț cu privirea de marginea mea de drum și mă țin bine. Și mă mai țin de ideea că pe partea prăpastiei este Baciu, șeful meu, și că el are în mână volanul și toate celelalte. Mașina fornăie, se zbate, geme din toate tablele, dă să moară și iar capătă suflu, farurile taie pe rând brazii din stânga și hăul din dreapta, și iar brazii, și…
– Cunoști locul?
Întrebarea e pentru mine. Toți trei știm despre ce e vorba. Anch’io sono pittore! Aici mi-am dat examenul de practică în șoferie. În a treia zi de slujbă, Baciu a făcut mișcarea obișnuită: a lăsat volanul, a deschis portiera și a trecut, pășind pe scară și pe patul mașinii, adică prin spatele cabinei, în dreapta mea. Așa schimbam locurile, din mers, când venea vremea lecției mele zilnice. Mi-am mutat persoana pe scaunul lui și am preluat comenzile. După nici un kilometru, am încercat să depășesc o căruță. Am semnalizat frumos, m-am asigurat în oglindă și am tras ușor stânga de volan. Căruța era de-acum în urmă, am luat dreapta ca să revin pe centrul drumului, dar nu știu cum, 2269 mergea în derivă. Când am văzut că șeful se repede spre volan, am înțeles că se întâmplă ceva foarte neplăcut. Dar și el a înțeles imediat că s-a aruncat degeaba, și a rămas nemișcat. Mașina a alunecat spre prăpastie cu roțile din spate, pe urmă și cu cele din față, mai întâi încet, apoi ceva mai iute. Eu m-am încleștat de colacul negru și, cu ochii înfipți aiurea în parbriz, am văzut ceea ce nu văzusem niciodată atât de real și de bine conturat: Moartea. Clipe lungi, neagra făptură m-a urmărit și mi-a rânjit profesional prin viscol. Mașina era de acum pe cant și se tot ducea de-a săniușul. Și totuși, deodată s-a oprit. Până la prăpastia cea adevărată mai era o buză de mal pe care creșteau doi copăcei. Ei ne-au salvat. Acum, frica morții îmi trecuse oarecumva, dar cum mă descurc cu șeful? Prin ceața minții am înțeles atât: dacă mă înjură trebuie să tac; dacă mă bate trebuie să stau cuminte. De omorât n-o să mă omoare, de vreme ce nici eu nu l-am omorât pe el.
Șeful s-a cățărat cum a putut afară și s-a urcat pe roata aflată la orizontală. Se învârtea cu ea și fluiera. Mi-a făcut semn să ies și eu. M-am extras cu greu, repetând în gând lecția: Dacă mă-njură, trebuie să tac. Dacă mă bate, trebuie să stau… Nu m-a bătut și nu m-a-njurat. Ba chiar, fluierând el, i-am văzut ochii mici cum s-au făcut și mai mici și cum în ei era o undă de zâmbet. Parcă era un copil care spunea: Ia uitați-vă ce mi-a reușit jucăria asta.
Mare boier, șefu! Veșnic îl voi trece în pomelnicul familiei, la loc de cinste. Peste vreo jumătate de oră, a sosit încărcat de la deal Dan Leonte. Au întins cablurile, le-au legat cum au știut ei și în zece minute remorca noastră era din nou pe carosabilul forestier. Dar trebuie să spun că, pe cât m-a iertat șefu, pe atât m-a „prăfuit“ Leonte. („A da cu praf“, „a prăfui“ înseamnă, pe limba remorchiștilor de la UMTCF, a mustra puternic). Nu m-a-njurat, nu m-a bătut; dar m-a prăfuit, cât încape. Dar și eu, să vedeți ce-i fac. O să povestesc acum o întâmplare al cărei erou, mai mult victimă, a fost el, salvatorul și moralistul meu.
Își făcuse rost cândva, la frumoasa și zglobia lui remorcă 21-NT-1912 de un trombon de locomotivă. Și, la fiecare sosire ori plecare, „trombonea“ îndelung în poarta garajului, ca să se știe că intră sau iese el și nu altcineva.
Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com
