(E și aici o paranteză: la încărcarea vagoanelor se lucra cu motostivuitoare, electrice sau mecanice, care erau un fel de autovehicule. Acolo am condus prima dată mașini cu volan, dar le conduceam cu așa o patimă, încât uneori, la schimbul de noapte, dădeam liber mecanicului respectiv, lucram în locul lui, iar el chiar îmi aducea pentru asta un bidon de vin. Experiența este de povestit și pentru că acele stivuitoare aveau frânele defecte, deci a trebuit să învăț cum se „ține din ambreiaj“ o mașină, iar la nevoie s-o frânez izbind-o în vagoanele de tablă, care zăngăneau ca la balamuc.) Am anticipat șoferia, nu e departe nici asta.
Meseria 12a, femeie de serviciu
Nu se poate ceva mai frumos.
Seara, când eu eram liber, sau chiar de tură, pentru că aveam destul timp, mergeam să o ajut pe mama la curățenie în birouri. Era un hol lung, cu birouri de o parte și de alta. Mama începea treaba dintr-un capăt, eu din celălalt, și ne întâlneam la mijloc. Între timp, mă mai jucam la mașinile de scris, și mai aflam câte ceva din apucăturile funcționarului român – unii din acești birocrați făcând mamei tot felul de șicane și mofturi.
Paranteză fără număr: auto-tâmplar
Pe unde am apucat, mi-am făcut mobilă cu mâna mea. Retro: am verificat, și cred că nu v-am povestit, că, la Metrou, am lucrat câteva săptămâni ca să-mi fac singur, din fier-beton, mobilă în cameră, mai exact un birou imens, cu sticlă deasupra, și un scaun rotativ cu rulment.
Când am plecat, am lăsat acest mobilier copiilor din colonia Ciurel (a Metroului), care copii se dădeau huța într-o mare veselie pe scaunul meu.
Revenind la CPL, beneficiind de material din PAL, cât cumpărat, cât luat pur și simplu, mi-am făcut, în camera mea de la Strămutați, mobilă completă: rafturi de cărți, șifonier pentru haine, pat, birou. Ce-i mai trebuie unui om? Scaunele. Pe astea le-am cumpărat sau le-am preluat de la familie. Iată o meserie fără număr, foarte serios exersată, ca să nu mă mustrați prea tare dacă am greșit sau am șarjat la numărătoare, pe ici-pe colo.
Și, ca să vă conving definitiv, și azi, când scriu aceste rânduri, în apartamentul meu de pe Aleea Ulmilor 15/15, biroul meu este făcut sută la sută din scânduri de brad, geluite sumar, toate cu mânuța mea (Eminescu: Stau la masa mea de brad… De verificat ce poezie e asta… Cristina mea, eminescolog pasionat, nu mi-a putut răspunde pe moment.) Ce-i drept, am acolo un scaun de cumpărat. Am mai avut două fotolii, făcute de fratele meu, Dan, pe care le-am dat de pomană.
Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com