– Mai taci în p… mă-ti, că numa prostii îndrugi. S-o crezi tu c-ai să-ți faci de cap și-ai să cheltui banii cu toate sifiliticele alea. Prost oi fi eu să las salaru pe mâna ta. Nuu, am să-ți pun frumos banii pe CEC, ca când ne-om întoarce la Moldova să-ți fac o casă, să te-nsor, poate te-oi vedea și pe tine om la locu tău… da nu cred, că pân-acu tot cu oiștea-n gard ai dat.
„Pocăitul“ încearcă să-i trezească la realitate:
– Măi oameni buni, da voi vă dați seama unde aveți a merge? Știți voi ce-i acela Metrău? Voi gândiți că-i galeria de la Tașca? Acolo-i tunel mare, cât să meargă două trenuri. Mereu se surpă malurile și în fiecare zi moare câte unu. Lucrezi numa cu pușcăriași. Cari pământ cu roaba și te păzește milițianu cu pușca la cur. Și te duce cu duba la dormitoare…
John:
– Ce zici, Stăpâne, de speriații ăștia? În loc să se bucure că merg gratis la București, vorbesc niște prostii mai mari ca ei. Le-a pus Dumnezeu mâna-n cap și ei habar n-au.
Viitorul scriitor tace, privind îngândurat pe fereastra mașinii. Metroul este lucrarea care-i trebuia. Cum de nu i-a trecut prin cap? Nu-i nimic, bine că le-a trecut altora. Și-apoi, la București este și centrul vieții literare. Va scrie, va publica (va publica?), va ajunge un scriitor adevărat, așa cum visează din fragedă pruncie. După care se va întoarce în frumosul lui oraș, unde mama va fi fericită cu asemenea fecior. Și tot în acel oraș îl va mai aștepta (îl va mai aștepta?) o ființă, cea mai fermecătoare din lumea asta, alături de care va fi fericit întreaga viață și în eternitate.
După cum vedeți, am găsit, introducerea a fost făcută, ați înțeles că și cartea despre Metrou a fost scrisă, deci nu vă voi povesti prea multe, dar tot vă spun câte ceva.
Mai întâi cronologia:
- Un an am lucrat la betoane. Adică lopată în dotare, săpat șanțuri, descărcat saci cu bentonită și altele.
- Două luni la „topo“. Inginerii care dădeau coordonatele lucrării aveau nevoie de un om care să țină „mira“ (o scândură gradată la care se uitau printr-un aparat cu trepied), să care materialele și să cumpere iaurtul de dimineață). M-am supărat cu ei dintr-o discuție de principii.
- Un alt an la fier-beton. Aici a fost regalul. Lucru în echipă, muncă zdravănă, oameni dintr-o bucată și haioși cât încape. Am scris despre toate astea, poate voi mai introduce aici un fragment. Dar ce nu am consemnat acolo este că, din toți fierarii, numai eu țineam ritmul cu nașu Lazăr, șeful nostru. Dacă el era cel mai al dracu și mai dur și mai iute la treabă, dacă el făcea treaba cea mai grea în ritmul cel mai rapid și cu plăcerea cea mai mare – ei bine, eu și numai eu eram exact la fel ca el. Evident, nu și în știința fierului-beton, deosebirea dintre noi fiind că el căra fierul cu voioșie și mai și știa unde să-l pună, pe când eu căram fierul cu aceeași voioșie, dar îl puneam unde îmi spunea el.
Așadar, în acel an teribil – teribil de interesant – am cărat cu cârca mea, în tandem cu un coleg, sute de tone de fier în burta Metroului. Uneori le spun bucureștenilor cu care discut că eu le-am făcut Metroul, și nu e nici o exagerare: de la podul Grozăvești până la Semănătoarea, trenul subteran are în el beton mestecat de mine și fier cărat și pus în operă de mine, nașul Ghiță Lazăr și ceilalți.
Cam totul a fost scris și de aici. S-a numit mai întâi București, șantier Metrou, titlu sub care Alex Ștefănescu mi-a publicat fragmente în SLAST 1982. Apoi, i-am zis Metroul fără Ceaușescu, un titlu ceva mai „comercial“ după Revoluția din 1989. Totul a fost scris, dar se mai poate adăuga câte ceva.
Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com