Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com
- Vânzător de sticle goale, la Bacău.
Nu trebuie să mai dau detalii, am scris mai sus.
Și dacă tot am intrat în subiect, s-o punem și pe cea de la pct. 0 (așa e scrisă pe plic):
- Vânzător de fier vechi, plumb în ochi.
În colonia de la Piatra Neamț, nu știu dacă înainte de plecarea la Bacău, sau la revenire, împreună cu un întreprinzător mai mare ca mine, pe nume Manea, luam (furam?) din parcul rece al coloniei (un țarc cu mașini defecte) baterii auto pe care le dezmembram și din care scoteam plumbul, un fier vechi cu valoare mai mare ca a fierului la centrele de colectare. Ca să-l scoatem și să-l facem bun de vândut, trebuia să-l topim în niște cutii de conserve, pe o plită. Pentru că plumbul se lipea de acele cutii, mi-a venit ideea să turnăm apă rece după topire. Am turnat numai o dată, pentru că plumbul fiert, în contact cu apa rece, a făcut explozie și mi-a sărit în ochi. Un strop din acel plumb mi s-a lipit pe ochiul stâng (închis la timp) și mi-a lăsat o urmă clară pe ambele gene, pentru mulți ani. Se pare că acum n-o mai am.
- Culegător de zmeură, la Broșteni.
La sfârșitul clasei a VIII-a, am plecat într-o expediție lungă pentru mine, cel de 15 ani, cu o „ocazie“ până la Hangu, apoi pe jos, de la Hangu până la Ceahlău, pe la coada lacului – uitați-vă pe o hartă și veți vedea că sunt ceva kilometri. Aveam bagajul într-o găleată de tablă, în care erau lucrurile mele. Am oprit o zi-două la mătușa Maria lui Platon, lângă pescăria de la Durău, după care am mers mai departe, spre Broșteni. (Acolo erau rudele noului soț al mamei, pe nume Moglan, despre care nu am multe a vă povesti.) Odată ajuns, am mers la cules zmeură, pe bani. A fost frumos, interesant, palpitant, o natură teribilă, sălbatică (acolo am văzut singurul animal sălbatic din viața mea, în mediul lui natural – un cerb superb, maiestuos, într-o văgăună).
Nu știu câți bani am câștigat, dar ceva a fost. Acolo am cunoscut un om care mi-a povestit despre pușcăria lui politică, și m-am apucat să scriu o proză. Chiar am scris-o: Întoarcerea s-a numit, nu știu dacă o mai am pe undeva, dacă nu o am, vă asigur că nu e nici o pagubă.
La întoarcerea din pădurile cu zmeură, am aflat despre invazia în Cehoslovacia a celor șase țări amice comuniste, minus România. Îmi amintesc de parcă am auzit ieri la radio, cum a zis Ceaușescu: O grravă și trragică erroare. Și el însuși era expresia unei grave și tragice erori, dar eu, atunci, nu puteam înțelege asta. Și mai târziu am înțeles-o destul de greu.
Din timpul școlii generale (clasele V-VIII) mai am ceva interesant de consemnat: Am început să țin un Jurnal. Am în memorie prima frază: Citesc Jurnalul lui Eugen Barbu și mă hotărăsc să țin și eu prezentul. Acum mă opresc, caut în raft, scot caietul respectiv, și verific. Da, textul este întocmai, puteam să-i pun ghilimele. Nu este datat decât „1967”, iar următoarea notiță este duminică 26 februarie 1967.
Ce ziceți că sunt aproape 40 de ani de atunci?
Acum, dilemă: să mă folosesc în această carte și de însemnările din Jurnal? (S-au adunat între timp 8 caiete.) Înclin spre mai bine nu. Dacă va fi să fie, Jurnalul va fi publicat separat, deși va fi imens de transcris. Mai vedem. (Între timp, l-am trecut pe computer. Sunt vreo 350 pagini A4.)
Poate ar fi bine să trec la liceu.
LICEUL
„Liceul, formidabil timp. Distracție pe veci nemaiîntâlnită și nemaiîntâlnibilă”. Așa mi-a scris, în armată, colegul și prietenul meu Dorinel Buruiană. (Este un alt citat pe care nu am nevoie să-l verific.)
La liceu, pe timpul meu, era obligatorie uniforma – un costum de culoare închisă. Mama nu a avut bani de uniformă, dar mi-a întors pe dos un costum de căpătat, dintr-un material foarte bun, așa că pot spune că eram ceva mai elegant decât colegii mei.
Eram într-o clasă cu o grămadă de fete. În toate colectivele prin care am trecut și după aceea am fost răsfățatul fetelor, mai puțin în armată, la Metrou și la șoferie.
În liceu am început (am continuat) să citesc imens. Eram înscris la biblioteca județeană, dar aveam și biblioteca liceului, unde citeam loco și ascultam muzică la un pick-up.
Prima mea notă la limba română a fost 4. Mi-a pus-o doamna Potîngă, soția tovarășului Potîngă (așa se recomanda ea la telefon, unde rezolva o grămadă de chestii, pentru că soțul dumneaei era un șef mare la partid). După acea notă de 4, doamna Potîngă s-a dovedit a fi o femeie detreabă, singura ei vină fiind că a fost făcută profesoară într-o perioadă istorică în care Eminescu, Blaga și Arghezi erau interziși. Doamna Potîngă mi-a trimis versurile la un concurs, la care am câștigat ca premiu un aparat foto de 70 de lei, și de aici a început una din cele mai fascinante chestii ale vieții mele: activitatea de fotograf și marea pasiune pentru această artă. Mulți ani după aceea, mi-am asigurat traiul cu această meserie colaterală.
Eram fete, dar eram și 5 băieți:
- Eu.
- Constantin (Ticu) Costea. Actualmente jurist, vine uneori în ședința mea de judecată. Mi-a fost coleg de bancă (în prima bancă), iar eu îi luam subtil pachetul de țigări din buzunar și-l aruncam pe jos, ca să-l vadă profesorul, eu fiind un mare activist anti-fumat. (După un timp, am devenit și eu un fumător normal.)
- Alexandru Trandabăț, perfectul și premiantul clasei, la concurență cu o fată care se numea, pur și simplu, Mița Baston. A murit săracul, după ce devenise medic.
- Alexandru Caia, simpaticul nostru, care, când era ridicat la temă, făcea un pas înainte, spunea „deci”, apoi se bloca. Era cel mai bun băiat dintre noi. Avea scrisul cel mai frumos.
- Dorinel Buruiană, cel cu scrisoarea din titlu. Destupat, degajat, simpatic, prezență de lord.
Prima vacanță de liceu, prima muncă adevărată.
În timpul primului meu an de liceu, mama mea a fost martor la un accident auto: un vecin de-al nostru, tânăr, mergând cu bicicleta pe stradă, a virat brusc la stânga și a fost lovit și zvârlit câțiva metri în aer de o mașină mică. Mașina aceea era condusă de un maistru constructor care lucra la blocuri. Mama fiind martor ocular, a fost citată la proces. Nu știu ce a declarat ea acolo și cum s-a terminat procesul, dar știu că, în prima mea vacanță de liceu, eu căutând de lucru, acel maistru m-a angajat la șantierul care construia blocuri în Piatra Neamț.
Așadar,
meseria 2,
instalator la blocuri.
Cu asta începe adevărata poveste a muncilor mele. Eram un elev de 16 ani, sportiv (practicam deja toate probele atletice, despre asta n-am avut timp să vă povestesc), iar munca la instalații era exact ce-mi trebuia: căram calorifere cu spinarea, în doi, agățate într-un cârlig de fier, pe un par, îndoiam țevi umplute cu nisip, pentru a face radiatoare de baie, țevi înroșite cu sudura autogenă, munceam în draci, iar în pauza de o oră mâncam încontinuu, trei feluri, cu o pâine neagră, întreagă.
Dimineața, ca să ajung la această slujbă, alergam pe linia ferată vreo 3 kilometri. Seara, alergam înapoi aceeași distanță. Ajuns acasă, mă întâlneam cu Ichimii și alții, și jucam fotbal până la înnoptare. A doua zi o luam de la capăt, și mă simțeam teribil de bine. Și astăzi alerg și merg cu bicicleta, dar asemenea performanță nu mai e posibilă.
La Piatra Neamț, în cartierul Mărăței, există o centrală termică în formă de ciupercă. La blocurile din jurul ei am lucrat eu, nu mai știu la care.
La primul salariu (1.300 lei) am mers în oraș și am cumpărat o geantă (mare) plină de cărți.
Meseria 3,
pontator
la depozitul final Tg. Neamț.
Se numea așa, deși era în Piatra Neamț, întâmplător chiar aproape de primul meu loc de muncă (la blocuri). Era un depozit de bușteni și cherestea, iar eu trebuia să măsor lemnele la descărcarea din mașini.
Asta am făcut în a doua vacanță de liceu, idem două luni încheiate.
Aici m-a angajat unchiul Marcoci, șef mare în industria lemnului în județ, doctor în știința respectivă. Îmi amintesc cum îi spunea mamei, aflând că lucrasem la blocuri, că „trebuie să-i căutăm băiatului ceva mai ușor de muncă”, deși el începuse prin a lucra la tăiat lemne în pădure.
Același ritual cu alergatul pe calea ferată și cu partida de fotbal seara.
Nu-mi explic de ce, în a treia vacanță de liceu nu am lucrat, pentru că următoarea aventură vine abia după terminarea școlii. Dar, acum, e cazul să ne întoarcem la liceu.
LICEUL, reluare
Profesoara Emilia Danetti. Cred că-i datorez cel mai mult. Mi-a fost profesoară de: limba franceză; literatură universală; teatru.
Limba franceză: Evident că datorită acestei doamne am descoperit limba, literatura și civilizația franceză, pasiuni care m-au urmărit toată viața.
La o oră de franceză, eu am pus că citesc L’Albatros, cred că este a lui Baudelaire. Când am pronunțat titlul, am auzit-o pe Doamna zicând: Prost! Am mai zis o dată titlul, ea mi-a spus la fel: Prost! Am rămas chiar prostit, Doamna nu folosea asemenea cuvinte în relația cu noi. În sfârșit, după a treia încercare, am înțeles ce era de înțeles: Doamna îmi repeta corect ultima silabă a cuvântului, în ideea că trebuia să pronunț și s final: tros.
La Literatură universală, am avut de făcut un referat despre Peer Gynt. L-am conceput atât de prozaic și de stupid, am înțeles atât de puțin din frumusețea și farmecele ascunse ale textului, încât Doamna m-a mustrat puternic, deși, deja ținea la mine și mă aprecia. Era nemiloasă în probleme de idei.
Soțul ei era actor la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Împreună (el, ea și noi câțiva elevi) am pus în scenă un text al lui Calistrat Hogaș. Aflați că am jucat pe scena Teatrului Tineretului, de unde au plecat Florin Piersic și o grămadă de alți mari actori.
Aveam rolul cel mai secundar posibil – un cioban care abia deschidea gura, dar o deschidea greu nu numai pentru că avea puține vorbe de spus, ci și dintr-un mare trac, mai ales că era vorba să facă avansuri unei ciobănițe – chestie care nu-mi ieșea de loc. Nu știu cum am fost menținut în rol, sigur nu am scos nici un fel de aplauze, deși, pe total, piesa a fost apreciată. Ceea ce a fost important a fost că am jucat pe scândură, am simțit fenomenul, am participat la repetiții, repetițiile fiind cel mai frumos lucru în teatru. Părerea mea.
În final de liceu, când tot elevul urma să meargă la un concurs de admitere la facultate, și eu la fel, evident că toată lumea știa că eu nu am nici un ban. Doamna Danetti, în combinație cu D-l director Mancaș, mi-au pus pe un carnet CEC 700 lei, sumă cu care am putut merge până la Iași. Când m-am dus la CEC să scot o parte din această sumă, funcționara de la ghișeu i-a zis unei colege: uite, ăsta e cecul pe care l-a depus domnul Danetti.
Oare trebuie să mai scriu ceva despre liceu? Să încerc.
Prin anul trei, cred, am avut șansa de a săbători centenarul liceului meu. Îmi amintesc un singur lucru: mergeam în grupuri mari pe sălile clădirii, cântând Gaudeamus igitur.
Eram „bun” la filozofie și economie politică, alături de colegul Costea, adică ne împingeau colegii în față, să ne producem, ca să treacă ora.
Limba latină era un obiect cvasi-matematic. Un timp am ținut pasul, după un alt timp am pierdut ritmul și totul a devenit un coșmar. Sunt orele și minutele care au trecut cel mai greu în viața mea. Am rămas cu o mulțime de maxime latine, pe care le-am regăsit și re-cultivat în cariera mea juridică.
Eram un fan (naiv, desigur) al materialismului dialectic și al filozofiei marxiste. Eram și ateu, și cred că am rămas ateu. Discutam mult pe teme filozofice și religioase cu colegele, ne contraziceam vehement, credeam că adevărurile mele sunt foarte clare și ușor de exprimat și de impus.
Asemenea discuții aveam mai ales cu o colegă, să-i zicem E. C. Mergeam să o vizitez duminica, și stăteam împreună la televizor (eu nu aveam televizor atunci, până în clasa a XI-a nu am avut nici curent electric), la ora 11, când era difuzată emisiunea Să înțelegem muzica, a lui Leonard Bernstein. Am povestit asta în Jurnalul meu de armată – cred că e mai bine să transfer din computer acel fragment – acolo a fost scris mult mai proaspăt. Încerc.
„158. Să vorbim puțin despre marile pasiuni.
Era într-o vară, în casa unor rude care abia își cumpăraseră televizor. În zi de duminică spre amiază, toți comentau evoluția televizorului, dar niciunul nu urmărea cu adevărat micul ecran, unde un american volubil, cu părul rebel, cu o baghetă în mână, explica ceva, dirija o orchestră, stăpânind cu prezența lui o sală enormă, plină. Nu știam pe atunci ce este marea muzică – eram meloman doar ca intenție. Dar când americanul cel simpatic a dat semn orchestrei pentru a începe o exemplificare, peste zumzetul camerei o frază muzicală mi-a atras atenția: un instrument solist (nu mai țin minte ce anume era) expunea o melodie calmă, suverană. Celelalte îl urmau la distanța cuvenită, și dintre ele se distingea cu deosebire sunetul unei tobe. Tema aceasta s-a repetat de nenumărate ori. Dar de fiecare dată instrumentul solist, toba și orchestra toată erau mai insistente, mai pline de patos, dirijorul era mai captivat și părul lui cădea tot mai des pe frunte, scuturat de zbuciumul baghetei.
Lucrarea s-a terminat fără un sfârșit clasic; ea toată era ca un sfârșit, un amplu și magistral sfârșit de capodoperă. În urechi mi-a rămas o frază întreruptă la jumătate, iar pe retină a încremenit imaginea dirijorului cu părul rebel.
Dirijorul – am aflat mai târziu – se numea Leonard Bernstein și acesta a rămas unul din oamenii pe care îi respect cu deosebire. Cât despre muzica respectivă, n-am știut multă vreme ce piesă era. Peste câteva luni, schimbând la întâmplare posturile unui tranzistor, mi-au atras atenția, la radio Moscova, niște acorduri care îmi aminteau ceva și-mi stârneau o emoție puternică. Am ascultat cu răsuflarea tăiată repetarea la infinit a temei ce mi-a amintit figura americanului Bernstein. Iar din lămurirea pe care crainica a rostit-o la sfârșit, în limba rusă, nu am înțeles decât două nume proprii: “Bolero” și “Ravel”. De atunci am știut cum se cheamă cea mai mare pasiune a mea în domeniul muzicii.
Aș vrea să trăiesc în ritmul constant, regulat, dar mereu ascendent al “Bolero”-ului. Aș vrea să sfârșesc așa cum sfârșește el, în plină ascensiune dar nu cu zbucium, în evoluție, dar brusc și normal.
Știu bine că dorințele exprimate pentru timpul imediat următor morții, pentru ambianța înhumării și amenajarea lăcașului de veci sunt niște capricii fără rost. Îmi exprim totuși dorința de a fi înmormântat în acordurile acestui fantastic dans. Iar acei puțini sau mulți care vor fi de față, vor ști că am murit cu regretul de a nu fi putut audia această (pentru mine) ultimă reprezentație a “Bolero”-ului.”
(Jurnalul de armată – Jurmil)
Partea anterioară ( Curriculum vitae ½ (16) )
Partea următoare ( Curriculum vitae ½ (18) )