Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com
Fura din casă pentru a duce la biserică, tot: ulei, zahăr, făină, bani, când noi făceam foame. Nu vă mai spun, pentru că mă enervez, și nu-mi place de mine când sunt nervos.
Natalia era o mătușă a bunicii, un fel de moașă comunală și preoteasă locală, la care toate babele veneau să li se „deschidă“ cartea, sfântă, evident. Cele venite la citit îi aduceau obolul în aceleași produse: zahăr, ulei, făină, bani. Din acestea, sfânta Natalia ne dădea și nouă, cât de cât.
Raiul de la Cut. Natalia locuia la Cut, cale de vreo trei kilometri; acolo eu mergeam foarte des – era la malul Bistriței, locul pentru mine fiind un adevărat paradis, în care, vara, cât era de lungă, găseam: agude (dude), cireșe, căpșuni, mere, pere și tot ce s-ar putea imagina în grădina raiului.
Balastiera. Dracul de babă (Zenovița, ați ghicit) a lucrat câțiva ani buni la balastieră, adică a lopătat balastru printr-un ciur de 1 pe 2 metri, cu care pleca dimineața agățat în coada lopeții și pus pe umeri. După ce ciuruia balastrul, îl încărca în bascule, cu aceeași lopată, făcând echipă cu cumnatul ei, Vasile Maftei. (Cumnatul era soțul surorii ei, Ilenuța, o altă bigotă patentată.)
Bătaia cu Mitică. Între copii, ierarhiile de putere erau foarte clar stabilite. Bătăile erau dese, iar Mitică era mai tare ca mine, fiind mai cu tupeu, dar și mai antrenat, având reprize de cafteală aproape zilnice cu fratele Lică, scene care pe mine pur și simplu mă îngrozeau.
Într-una din zile, jucându-ne noi cu mingea, Mitică mi-a strigat: dă mingea la mine! Eu, într-o sclipire de independență, am dat-o altuia. El s-a repezit la mine să mă lovească. Eu, disperat și fără să gândesc ce fac, i-am tras un pumn în plex. El s-a îndoit și a căzut la pământ, s-a ghemuit și a rămas așa. Nu știu cât a stat în poziția asta, pentru că nu am stat să verific. În secunda următoare am luat-o la fugă, și am fugit cât am putut, având în cap două idei alternative: una că l-am omorât și asta nu era bine de loc; alta, că dacă nu l-am omorât, se scoală și mă omoară el pe mine. Așa că am fugit cât am putut, am intrat în casă, am încuiat ușa după mine, m-am pus în genunchi la icoane și m-am rugat la Dumnezeu, cu credința câtă o aveam, pentru cele două chestii: să nu moară, că nu e bine să ai pe conștiință un om; să nu se scoale și să mă omoare el pe mine. Nu s-a întâmplat nici una din cele două.
Revolta anti-zeu. Cum v-am mai spus, bunica mă ducea regulat la biserică, unde mă ținea mult în genunchi, ea pupa icoanele ca pe oameni, și tot timpul îmi povestea despre Dumnezeu și sfinți ca despre ființe foarte concrete, și mai ales mi-i prezenta ca pe justițiabilii cei mai activi și mai concreți. De exemplu, avea o poveste pe care o repeta des, cum un om care a înjurat pe Dumnezeu a fost pedepsit să rămână înțepenit în poziția în care a înjurat. Mi-o amintesc mereu jucând scena respectivă: în final rămânea încremenită cu o mână în sus, ca o statuie sovietică.
Partea anterioară ( Curriculum vitae ½ (11) )
Partea următoare ( Curriculum vitae ½ (13) )