Gheorghe MOROȘANU
Introducere, plan, idei amestecate
Ideea acestei cărți mi-a venit la aniversarea de 50 de ani, când cumnatul Nelu Cristescu mi-a făcut următoarea urare: Îți doresc multă sănătate și fericire la jumătatea vieții. Desigur, el a vrut să spună „la o jumătate de secol de viață“. Dacă, implicit, mi-a dorit să trăiesc o sută de ani, nu e rău, deși unii mai și depășesc suta.
Dar eu, atunci, m-am gândit așa: jumătate a vieții sau cât o fi, mi-am bătut joc de ea destul. E o simplă vorbă. Mereu mi-am pus întrebarea: timp pierdut, timp câștigat? Dar nu v-am spus despre ce e vorba: E vorba despre faptul că, mai pe la începutul vieții, dorind eu să devin scriitor, m-am gândit, oarecum în ton cu teoria realismului socialist în care am fost educat, să practic tot felul de meserii și de „arte“, adică să cunosc viața pentru a avea ce să scriu. Și m-am apucat să bântui lumea și meseriile (veți vedea mai jos) pentru scopul meu suprem.
Între timp, am și scris câte ceva, dar să nu credeți că am exagerat. În buna tradiție balcanică, am lălăit-o binișor vreo 50 de ani, jucându-mă cu anii și cu deceniile de parcă aș fi fost veșnic, trăind mai mult decât scriind.
Acum (adică atunci când am împlinit 50 de ani) m-am gândit să fac o socoteală și să trag o linie între viață și scris, cam așa: am trăit 50 de ani, am trăit pentru scris, de acum încolo voi scrie. Ca să marchez această demarcație tot prin scris, am plănuit să compun o cărticică de dare de seamă despre ce a fost până acum, numită cum scrie pe coperta asta:
Curriculum vitae 1/2
Atunci, va să zică, m-am hotărât, am pus câteva idei pe hârtie, dar iarăși a rămas așa, și au mai trecut trei ani (luna trecută – 21 martie 2006 – am împlinit 53), și pe urmă alții, și am trecut de 60 și…
Ieri (scriu aici în 16 aprilie 2006), pe când fotografiam, în biserica din Podoleni, ceremonia de sfârșit de viață a altui Nelu (Palea, răpus de supărări și de rachiu la 46 de ani) ideea mi-a revenit în forma unui inventar al meseriilor pe care le-am practicat în acea jumătate de viață, vorba primului Nelu. Și, cu aparatul foto la gât, printre versete și bocete, am notat acele meserii pe un plic în care Banca Română de Dezvoltare (în cartea mea fac reclamă cui vreau eu) îmi trimisese extrasul de cont. Mi-au ieșit, numerotate, 23 de meserii și ocupații, cu precizarea că, la pct. 23 scrie „mai e ceva?“
Va fi aceasta schema de bază a cărții mele? Poate, dar, după cum mă cunosc, și după câte surprize știm cu toții că ne oferă viața, e posibil orice.
Posibilitatea de care mă tem cel mai mult este de a abandona din nou.
Dați-mi un pronostic: voi termina această carte măcar în jumătate de an?
Mai scriu o dată reperele:
– 21 martie 2003: prima idee;
– 15 aprilie 2006: reluarea ideii;
– azi, 16 aprilie 2006: am scris deja peste o pagină.
Primele amintiri
În capul meu erau trei, dar când am făcut notițele, mi-au ieșit vreo cincisprezece. Scriind, cine știe câte vor fi. Să începem cumva.
- Bătaia tatei. Certamente prima amintire, și relativ ușor de fixat în timp, pentru că nu aveam mult peste trei ani când mama a divorțat de tata. Așadar, aveam maximum trei ani, eram în casa de la Hangu, tata mă bătea cu o vargă: mă ținea cu o mână de mână, cu cealaltă îmi trăgea cu varga la fund, eu țipam și mă învârteam roată, iar mâna lui înarmată mă urmărea și mă atingea corecțional.
Nu-i păstrez tatei nici o ranchiună pentru asta, bătaia copiilor cu varga era curentă în locul nașterii mele (Hangu, județul Neamț), nici nu mai comentez, asta este prima mea amintire.
- Cu toporul, „la plute“. Tata era plutaș, eu știam ceva despre asta, și nu puteam visa decât să fiu la fel. Așadar, luam un topor mic din curte, mi-l agățam de mâna îndoită din cot și ziceam că merg la plute. Ce-mi mai amintesc este că această expediție se desfășura în spatele casei, unde era o iarbă mare, care-mi ajungea până la piept.