Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com
Desigur, eu acolo aveam o grămadă de treburi, dar din toate mi-a rămas cel mai mult în memorie ce făceam seara, și cu asta acum îmi dau seama că am devansat cel puțin o etapă din aceste amintiri: Seara făceam lectură, domnilor. Deci eu, la Bolătău, știam să citesc și să scriu; după aprinsul lămpii, mă puneam pe citit din Abecedar, iar moșul mă asculta cu evalavie. Într-un final, am terminat Abecedarul și am rămas pe uscat. Mi-am amintit că am și Artimetica, și l-am întrebat pe moșul: Bunicule, să-ți citesc și artimetica? Cetește, măi Ghițișor. Și moșul a ascultat cu aceeași evlavie și cartea de socoteli.
În rest, ce poate să vă spună un moș de peste cincizeci de ani (eu sunt ăla) despre copilul de acum cincizeci de ani?
Era o iarbă mare până la brâu sau până la gât.
Erau doi cireși imenși, alăturați, frați gemeni.
Era un beci care la un moment dat s-a dărâmat.
Odată, când a venit străbunica, au plecat amândoi la căutat de bureți. S-a întors numai el, supărat tare, mi-a spus că bunica s-a pierdut prin pădure și nu crede că o s-o mai vedem vreodată. M-am supărat teribil, și abia după mulți ani am înțeles că era o glumă a moșului.
Pentru că, după nu mult timp, baba lui a venit, aducând cu ea, nu bureți, ci o căldare de colbeci (melci) pe care i-a pus la fiert și pe care i-am mâncat cu mare poftă – vă surâde sau nu.
Apa o aducea moșul din pârâul cel mare, cale de vreo sută de metri. Odată, văzând gălețile goale, m-am îmbărbătat și m-am dus singur la apă, și am adus cu mâinile mele cele două căldări, încărcate pe jumătate – ceea ce l-a uimit teribil pe moșul, ba chiar l-a revoltat, căci m-a mustrat tare, desigur, părintește, sau străbunicește.
Acest capitol trebuie să rămână mereu deschis, vezi povestea povestită D-lui Stăncioi, și mereu voi adăuga în el câte ceva.
De exemplu, după zeci de ani m-am visat atârnat și balansat de unul din cei doi cireși, ca de o prăjină olimpică, și din vârful cireșului mă aruncam în înaltul cerului, acolo erau vulturi, eu planam printre ei, iar cei doi moșnegi mă urmăreau cu mâna la ochi…
Ce-ar fi să vă reproduc textul din cartea mea de vise, chiar cu riscul că mă repet, și că veți citi de două ori aceeași poveste în două locuri din opera mea (am scris cuvântul altfel). Iată scrierea:
V I S E (I)
București, 29/30.09.84, orele 01,00
Eram din nou copil la Bolătău, locul cel mai minunat de pe pământ. Străbunicii mei, Haralambie și Ioana Bejan adunau fânul de pe coasta din spatele bordeiului. Peste vale se vedeau câțiva cosași înșirați unul după altul, vântul aducea dinspre pădure răcoare și un foșnet continuu de frunze.
În vale era un lac, nu prea mare, pe care alunecau agale un cârd de rațe. În mijlocul acelui lac se înălța un fel de catarg, înalt de vreo sută de metri și elastic, îndoindu-se după vânt. În vârful lui eram eu. Mă țineam foarte ușor de acea prăjină și mă aplecam cu ea când spre bordei, când spre gardul de răzlogi de la drum, când spre pădurea cu foșnetul ei verde întunecat.
Bătrânii priveau de jos cu mâna la frunte ca după avion, eu mă legănam mereu, fără efort și fără teamă, încălzit de un soare blând și vegheat de un vultur care plana pe albastrul de deasupra.
Și deodată catargul meu s-a încovoiat larg, ducându-mă până aproape de oglinda apei unde am auzit chiar la ureche rațele măcăind între ele; apoi m-a repezit blând în sus, ca o prăjină olimpică ideală. Mi-am dat drumul de mâini și m-am lăsat aruncat într-un zbor planat, până am ajuns între vulturi. Acolo m-am oprit o clipă lungă. Bunicii se vedeau ca două gâze, zgomotul pădurii abia se mai ghicea. Vulturii treceau încet pe lângă mine, foșnind rar din aripi. Mai sus de ei nu era nimic. M-am lăsat în jos, apucând capătul prăjinii care mă aștepta, am șters iarăși suprafața apei cu rațe. Și din nou pe sub umbra pădurii m-am ridicat la vulturi, și iarăși spre iazul cu rațe, și iarăși…
Bine am făcut că am introdus acest text. Căci, reproducându-l prin metoda copy/paste, l-am și recitit, și am descoperit o mulțime de chestii, prima fiind cât de ușor un scriitor poate deveni mincinos. Iată:
– nu era vorba de cireși, ci de un catarg imaginat de visul meu;
– la Bolătău nu exista nici un lac, dar ce contează, în vis merge orice;
– concluzia, vorba lui Llosa, cu alte cuvinte, dar asta voia să spună: literatura este o minciună fermecătoare, iar dacă în visele mele se nasc asemenea minciuni, înseamnă că aproape am dreptul să explodez: „Anch’io sonno pittore“.
– am bolduit mai sus „locul cel mai minunat“, pentru că m-a criticat (în sens literar) fiica mea Cristina, citind textul, că cică e o greșeală gramaticală. Eu nici nu știu s-o denumesc, ea e specialista, pe bune. Așadar: merit eu să fiu, ori să mă numesc scriitor? sau poate trebuie să-mi permit licențele unui geniu („cobori în jos, Luceafăr blând…“)? Cititorii să decidă.
PS Bolătău:
Iubind eu atâta acest loc, m-am gândit, și am spus la toată lumea, că aș vrea să găsesc un preot cu dar, și cu har, care să ctitorească acolo o mănăstire. Gândul a rămas gând, ca toate proiectele mele pe bilețele, de care au râs mereu atâția, și de care râde fiica mea, Cristina, în continuu.
Până într-o zi, când prietenul meu, doctorul Filimon, m-a chemat la el și mi-a prezentat un călugăr ca un haiduc, spunându-mi: Georges, schitul tău este făcut. Ei bine, nu era chiar făcut, dar era început. Și am intrat într-o relație foarte frumoasă cu acel părinte Iustin II (mai este unul, la Petru Vodă – Poiana Teiului), am colaborat, i-am dat pentru biserică o mașină babană de lemn din pădurea mea, și nu mă laud cu asta, căci nu e frumos să te împăunezi cu binefacerile, mai ales că nici nu a fost chiar gratuit, căci părintele mi-a dat la schimb un teren cu o chilie de călugăr unde merg cât pot de des, și unde vreau să fac o ctitorie adevărată, a mea, o tabără de arte: pictură, sculptură, literatură și chiar arte marțiale. Rugați-vă la Domnul să nu rămână doar pe această hârtie.
Partea anterioară ( Curriculum vitae ½ (4) )
Partea următoare ( Curriculum vitae ½ (6) )