Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com
- Prima lecție de plutărit. Plutașii se întorceau din expediție într-un camion cu ladă de lemn. Într-o zi, unul din ei a coborât în drumul pietruit și prăfuit tocmai în fața casei noastre. După ce a sărit peste oblon și s-a echilibrat, a pus mâinile în șolduri și a strigat cât a putut unui coleg rămas în mașina care pleca: „Să-mi belești p…, uăăăă!“
Mie formula mi s-a părut interesantă, așa că m-am dus în spatele casei, am intrat adânc în lanul de porumb, am luat aceeași poziție ca maestrul meu plutaș și am exersat-o de mai multe ori, cu glasul cât mai puternic, până am crezut că mi-a ieșit cum trebuie. Bănuiam, probabil, că nu e o expresie de rostit în public, de aceea m-am ascuns, crezând că porumbul îmi va asigura și izolația fonică. Ei bine, porumbul m-a trădat fonic, m-a auzit mama, care mi-a tras o corecție ca aceea, vorba maestrului Creangă. Din păcate, corecția nu a avut mare efect în timp, pentru că (revenind la momentul jumătății vieții, sau a secolului, cum vreți) și acum p…uiesc toată ziua, ca un birjar. Ca un plutaș?
- Mașina de pompieri. Într-o zi, a trecut prin fața porții noastre o mașină mare, roșie, în viteză și zăngănind din tot felul de table. Mă miră un singur lucru: de unde am știut atunci (poate am dedus după?) că e mașina pompierilor?
- Avionul. Uneori (sigur de mai multe ori) vecinii începeau să urle cu toții, că a venit avionuuuu! Alergam ca disperații, copii și maturi, îl vedeam și ne uimeam. Habar n-am ce fel de avion era și cu ce treabă pe acolo, dar vă puteți închipui ce sculă putea fi, dacă ateriza pe malul Bistriței, unde nu exista nici șosea asfaltată, dară-mi-te aeroport.
- Alergare cu Ichimii, pe șes. Tot prin locul aterizării avionului, îmi amintesc cum alergam, ținându-ne de mână, eu și numeroasa familie Ichim (poreclă Nițoaia). Știu atât că pe mine mă ținea de mână Ileana, ceva mai mare ca mine.
- Lică și Mitică. Erau doi din cei șapte frați ai familiei mai sus prezentate, cei mai apropiați de vârstă cu mine, prietenii mei clasici. Când veneau să mă cheme la joacă, se urcau pe banca de la poartă, se agățau cu mâinile de șipcile gardului și strigau amândoi: Uăi, Ghiță, uăăăi! Picanteria este că erau îmbrăcați doar cu niște cămeșuțe, nimic altceva, deci, când se agățau de gard, cămeșuțele se ridicau, și ei îmi arătau cu inocență puțele printre șipcile de care se țineau.
7A. Mitică este fratele meu de țâță. Fiind ultimul dintr-o serie lungă de 7 copii ai Leonoricei, Dumnezeu s-o ierte! (să văd dacă mi-i amintesc în ordine: Vergina, Valentina, Ileana, Costică, Maria, Lică, Mitică) mama lui, Eleonora, nu mai avea lapte în țâțe, așa că el mai sugea din când în când la mama mea. Față de acest antecedent, și mai punând în calcul prietenia noastră de o viață, el și-a permis într-o zi, pe când eu eram judecător la Bicaz, să intre în sediul instanței și să întrebe: Unde e biroul lui Ghiță? La care grefiera șefă, foarte protocolară și aferată, i-a replicat: Cine? Poate domnul judecător Moroșanu. Nu știu cum a dres-o el, dar ulterior eu i-am explicat șefei că este fratele meu de țâță și toate alea.
- Rodica era o verișoară a celor doi (șapte), era urâtă și ciudoasă, și-i curgeau mereu mucii, încât toți ziceau că are „lumânări” sub nas. O dată m-am bătut cu ea, adică ea m-a zgâriat serios pe față – era mai mare ca mine. Dumnezeu s-o ierte!, a murit de câțiva ani.