Curriculum vitae ½ (13)

Gheorghe MOROȘANU

nihilsinegeo@yahoo.com

Eu am acceptat un timp ideea că există un Dumnezeu care știe tot, dirijează tot, și căruia nimic nu-i scapă. Dar la un moment dat am început să mă întreb: dacă știe tot, și dacă este dirijorul suprem al binelui pe această lume, de ce mai există nedreptăți? de ce eu uneori nu am ce mânca? de ce mama mea, o ființă corectă și normală, trebuie să sufere? Și, într-o fază în care trăirile mele ajunseseră la un vârf, i-am adresat lui Dumnezeu un ultimatum: Doamne, dacă exiști și faci să fie totul cum trebuie pe lumea asta, dă-mi un semn, rezolvă aceste probleme, sau pedepsește-mă pentru neîncrederea sau necredința mea.

Nu trebuie să vă spun că nu s-a întâmplat nimic. Nu am fost nici ajutat, nici pedepsit, nici măcar lămurit. Și, din acel moment, eu am devenit ateu.

Mult mai târziu (anticipez imens) i-am văzut pe politicii de după Revoluția din decembrie 1989 participând la tot felul de ceremonii religioase, făcându-și cruci în draci (Doamne, iartă-mă!) și am înțeles că fariseismul religios nu era un apanaj al bunicii mele, ci chiar și al oamenilor cu multă carte și cu funcții mari.

În plan teoretic, am dedus, din studii și lecturi, că religia, în decursul istoriei, a provocat tot felul de prostii, cele mai mari fiind războaiele religioase, începând cu nașterea creștinismului în Roma veche, continuând cu cruciadele, și încheind cu terorismul lui Bin Laden.

După ani și ani, revenind la sentimente mai bune, am concluzionat așa: credința e un lucru bun. E bine ca oamenii să creadă în ceva. Respect oamenii care cred. În biserică intru adesea și fac semnul crucii la fel ca ceilalți, din respect pentru ei și pentru credința lor. Dar eu, în străfundurile mele, nu pot fi un religios – n-am organ. Biblia am încercat s-o citesc – n-am reușit, n-am înțeles nimic din ea. Ceva-ceva, am înțeles din explicațiile fiicei mele, pe un exemplar ilustrat, pentru copii. Dar nu mare lucru.

Am deviat și am anticipat mult. Să revin.

Conviețuirea cu perjerii. Noi eram strămutați de la munte, perjerii erau localnicii din Dumbrava Roșie, unde eram aterizați forțat. Noi aveam limba mai lată ca ei, deci ei (copiii, mai ales) ne tratau ca pe înapoiați, și ne făcuseră o poezie:

„De unde ești? Ge la munce.

Pe unde treci? Pe punce.

Ce-ai în traistă? Lapce.

Cât dai kila? Șapce“.

Orașul. În scurt timp, am descoperit orașul Piatra Neamț. Erau multe autobuze, care duceau în oraș, eu mă urcam în ele, taxatoarea mă tolera tacit fără bani, iar în oraș mergeam la film. Cinematografele erau: Popular, Progresul și Casa de cultură.

Să vă spun și filmele copilăriei mele mici: Cavalerul Pardaillan, Contele de Monte Cristo, Frații Corsicani, Comoara din lacul de argint, Șeherezada.

Mitică, între litere și șuruburi. Înainte de a intra la școală, eu fiind deja un cărturar, cum v-am spus, mi se părea că asta era o mare cucerire, și încercam să-l învăț și pe prietenul meu, Mitică, să scrie și să citească. El nu avea nici o atracție pentru aceste măiestrii, vorba lui Sadoveanu, iar eu eram foarte contrariat de lipsa lui de interes.

Partea anterioară ( Curriculum vitae ½ (12) )
Partea următoare ( Curriculum vitae ½ (14) )