Cine nu a simțit, măcar o dată în viață, prezența îngerului păzitor? În momente de cumpănă, când viața ne atârnă de un fir de păr, cineva intervine în chip minunat, salvându-ne din cele mai grele situații. Astfel, deși nu pot fi văzuți, îngerii pot fi recunoscuți de cele mai multe ori prin acțiunile lor.
Cuvântul „înger“ provine din grecescul „angellos“, care înseamnă „mesager“. După cum afirmă Sfântul Ioan Damaschin, îngerii sunt „lumini spirituale secundare, care își au luminarea din lumina primară fără de început. Nu au nevoie de limbă și de auz, ci își transmit unii altora propriile lor gânduri și hotărâri, fără să rostească un cuvânt“.
Totodată, părintele Serafim Rose subliniază faptul că, de-a lungul istoriei creștine, îngerii s-au arătat întotdeauna în aceeași formă, a unor tineri strălucitori cu veșminte albe. „Tradiția iconografică a înfățișării îngerilor a fost, de asemenea, aceeași de-a lungul veacurilor, zugrăvind tocmai astfel de tineri strălucitori (adesea având aripi, care, desigur, sunt o trăsătură simbolică, ele nefiind de obicei văzute la arătarea îngerilor); iar al șaptelea Sinod Ecumenic din anul 787 a hotărât ca îngerii să fie întotdeauna înfățișați în acest chip, ca bărbați“. (Ieromonah Serafim Rose, „Sufletul după moarte“, Editura Sophia, 2007)
„Am văzut un grup de îngeri, în jurul patului fratelui meu…“
De-a lungul vieții sale zbuciumate, Principesa Ileana, fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria, și-a amintit mereu minunea trăită în copilărie, atunci când a văzut îngeri. Se afla în camera fratelui ei cel mic, prințul Mircea, care a murit de febră tifoidă pe când avea mai puțin de patru ani.
„Camera copiilor era luminată de zorii zilei și am văzut un grup de îngeri în picioare, ca și cum ar fi stat de vorbă, în jurul patului fratelui meu. Eram conștientă de asta, deși nu puteam să le aud vocile. Erau îmbrăcați în tunici lungi, unduitoare, de diferite culori, cu nuanțe delicate. Părul le cădea până la umeri și era diferit la culoare, de la blond până la roșcat și castaniu întunecat. Nu aveau aripi. La picioarele patului fratelui meu, Mircea, stătea o făptură cerească, puțin la o parte de ceilalți – era înalt și extrem de frumos, cu aripi mari, albe. În mâna dreaptă ținea o lumânare aprinsă; nu părea să aparțină de grupul de îngeri adunați împrejurul patului. Era clar că stătea deoparte de pază. Am știut că el era îngerul păzitor.
Apoi mi-am dat seama că la picioarele patului meu stătea o ființă cerească asemănătoare. Era înalt, tunica lui era de un albastru întunecat, cu mâneci largi. Părul lui era castaniu, fața ovală și frumusețea lui era în așa fel încât nu pot s-o descriu, pentru că nu se poate compara cu nimic omenesc. Aripile lui erau ridicate în sus, în spatele său. O mână era ridicată către piept, în timp ce în cealaltă ținea o lumânare aprinsă.
Zâmbetul lui poate fi descris ca angelic; dinspre el se revărsa dragoste, blândețe, înțelegere și încurajare. Încântată, m-am strecurat de sub cuvertură și, îngenunchind la capătul patului, mi-am întins mâna cu dorința arzătoare de a-l atinge pe păzitorul meu cel zâmbitor, dar el s-a dat un pas înapoi, a întins o mână ca un avertisment și a clătinat blând din cap. Eram atât de aproape de el, încât aș fi putut să ajung la el cu ușurință. «O, te rog, nu pleca!», am strigat; la aceste cuvinte, toți ceilalți îngeri s-au uitat la mine și mi s-a părut că aud un râs argintiu, dar de sunet nu sunt atât de sigură, deși știu că au râs. După aceea, au dispărut.
Eram doar un copil atunci când l-am văzut pe îngerul meu păzitor. Cu trecerea timpului, îmi mai aminteam sporadic de el și-i recunoșteam prezența, dar, în majoritatea timpului, l-am ignorat… “ (Maica Alexandra – Principesa Ileana, „Sfinții Îngeri“, Still River, Mass.: St. Bede’s Publications, 1981, p.193)
Irina NASTASIU