Acest resort este unul de sorginte culturală și e identificabil la nivelul imaginarului colectiv. România modernă nu s-a construit din neant, ci pe un fond cultural asupra căruia s-au exercitat tot felul de influențe, de la cele otomane până la cele balcanice în general. Aceste influențe nu ar fi afectat, însă, evoluția spațiului public românesc dacă fondul nu ar fi fost deschis către ele. O astfel de influență care s-a pliat foarte bine pe un fond preexistent ține de corupție. Șpaga, șperțul, bacșișul etc. nu sunt realități inventate de vreun regim politic anume. Ele au existat dintotdeauna în spațiul nostru public, au devenit, în câteva sute de ani, o instituție ce a evoluat, la rându-i, pe diferite niveluri. În ultima vreme, vedem la televizor, în fiecare dimineață, cum reflectorul e îndreptat spre cel mai înalt nivel, acela al miniștrilor, secretarilor de stat, președinților de consilii județene ori primarilor de mari orașe. Însă problema șpăgii subzistă în toată osatura sistemului instituțional românesc, de la școli și spitale până în administrația comunală. În timp, a devenit o obișnuință și, astfel, încetul cu încetul, spațiul public românesc a ajuns să fie unul imun la prezența acestui fenomen, ba chiar de-a dreptul tolerant.
Or, un actor important într-un spațiu public precum cel românesc, incomplet laicizat, prin urmare insuficient modernizat, este Biserica Ortodoxă Română. În mod evident, la nivel oficial, Biserica propovădu-iește importanța poruncii „să nu furi!” Cu toate acestea, există în continuare suficient de mulți „credincioși”, de la nivelul de jos al corupției și până la cel mai înalt nivel, care sunt gata să uite complet această poruncă de îndată ce sunt inundați de tentația îmbogățirii rapide. Cam cum i s-a întâmplat senatorului Vosganian, cam cum devine cazul pentru fostul ministru Șova. Puși în fața propriilor lor fapte – care, sigur, urmează a fi demonstrate în justiție – cei doi s-au întors foarte repede la „credință”. Primul s-a automiruit, al doilea a fost miruit de o stimabilă senatoare care, deși fostă judecătoare, nu dă doi bani pe Constituția României. Cum am putut vedea la televizor, „oile rătăcite” s-au întors, prin mirul turnat peste șpagă, la „turma cre-dincioșilor”.
E posibil ca exemplu să fie urmat de mulți alții, prin Parlament tot au mai rămas peste 500. Ca atare, dacă ar fi să luăm în considerare talentul negustoresc al oamenilor Bisericii, poate nu ar fi rău ca Patriarhia să elaboreze un mir special pentru diriguitorii destinelor României. Cine știe dacă nu cumva, cu mirul pe șpagă turnând, îi vom vedea brusc, pe toți, îndreptându-se?
Dan Misăilă