Și citatele din articolele semnate de George Călinescu în acei ani pot continua, ele cuprinzând elogii aduse muncitorimii, țărănimii, „un imn al muncii în cinstea celui de-al doilea Congres al Partidului Muncitoresc Român: Hai să mergem într-o uzină, las una din cele mai mari, să înțeleagă și muncitorii că intelectualii adevărați salută de pe șantiere Congresul partidului lor (…) Hai să cinstim Congresul înfățișând priveliștea înălțătoare a muncii în regimul socialist. (…) La Uzinele metalurgice «23 August», într-o vitrină, printre cărți tehnice văd și «Despre alianța dintre clasa muncitoare și țărănime» de V.I. Lenin, și celebrul roman al lui Goncearov «Oblomov»“.
Am citit iar, mărturisește Călinescu în articolul „Docherii ideilor“ (1950), „cu multă atenție, luminoasa carte a lui V.I. Lenin, concisă, stringentă, întocmită după toate regulile științei. Propozițiile ei rămân fundamentale și exemplele date atunci când a fost scrisă par împrumutate zilei de azi“, „fără îndoială, Lenin a fost un om excepțional, care și-a putut desfășura geniul cu ajutorul maselor“, puncta autorul într-un articol din 1949, închinat marelui om de la Răsărit.
În „Cronicile optimistului“, publicate în săptămânalul cultural „Contemporanul“, în perioada 1953-1957, tonul este mai atenuat, referirile directe la operele leniniste, la ideologia marxistă, la Stalin, lipsind. Într-un articol intitulat „Patriotismul nostru“, publicat în anul 1957, Călinescu, combătând retragerea creatorilor în turnul lor de fildeș, în singurătatea bibliotecii, afirmă: „Urcă-te în nacela unui balon cu cărămidă, mortar și mistrie, și atunci vei vedea că nu poți zidi în aer. Ce poate fi mai înălțător și mai frumos decât lozinca de 23 August, care începe cu aceste cuvinte: Oameni ai literaturii și artei! Poporul cere de la voi lucrări…“
Repet ceea ce am spus și în cazul lui Tudor Arghezi: aceste rânduri erau scrise în timp ce închisorile comuniste gemeau de mulțimea celor ce se ridicaseră împotriva regimului, când scriitori de primă mările ai literaturii noastre erau interziși, când mii de cărți publicate înainte de 1948 erau trecute la index, când manualele de istorie erau rescrise, deformându-se adevărul. Și în tot acest timp, Călinescu perora despre „Avarul“ lui Molière, despre mizantropie, despre fericire, despre muzică, Chopin, despre frumusețea geniului, a vieții simple.
Înainte de „Cronica optimistului“ Călinescu ținuse, între anii 1933-1949, Cronica „mizantropului“. „Ce înseamnă să fii mizantrop? A urî oamenii? Dar ar însemna a mă urî pe mine însumi, întâi de toate! Un singur lucru e adevărat: nu-mi plac unii oameni vii, și mă simt bine în tovărășia cărților. De la o vreme însă, au început a mă plictisi și ele“. „Totdeauna am fost un optimist, adică un om născut spre a-și proiecta toate forțele sufletului către un țel măreț. Totdeauna, chiar când nu am știut limpede acest lucru, am fost stăpânit de dragoste pentru oameni. Caut și foarte adesea câștig iubirea multora, și, ajutată de ea, arunc spre oameni flăcări de iubire“.
În acei ani de prigoană împotriva României profunde, puterea comunistă încerca să se legitimeze și prin atragerea de partea ei a unor figuri de marcă ale literaturii românești între care, în prim plan, alături de Tudor Arghezi și Mihail Sadoveanu, s-a aflat George Călinescu.
Dan D. IACOB