În prefața volumului apărut la Editura Politică se spune: „corelația factorilor obiectivi și subiectivi a determinat ca istoria prefacerilor înnoitoare inaugurate de insurecția din august 1944 să consemneze adeziunea și aportul la cauza poporului a celei mai mari părți a intelectualității române, a celor mai demni și străluciți reprezentanți ai ei. Printre aceștia se situează și George Călinescu. Apreciind data de 23 August ca „a doua naștere“ a sa, marele scriitor cetățean s-a înregimentat din primul moment, cu întregul său patos creator, în lupta pusă în slujba nobilelor și înaltelor idealuri ale poporului său“. Limbă de lemn, fraze pompoase, neadevăr; Călinescu, alături de alte câteva vârfuri ale culturii române reprezentau excepția; crema intelectualității s-a opus instaurării socialismului în România și a sfârșit în temnițele comuniste. Pe 15 septembrie 1944, în primul număr al ziarului „Tribuna poporului“, Călinescu scria: „Ar fi o lipsă de spirit civic, acum, la începutul noii ere democratice, să stăm la o parte. Poporul intră în plinele sale drepturi, trebuie să vrem să fim alături de el“. Între intelectualii care colaborau cu noua putere amintim pe Iorgu Iordan, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Alexandru Graur, George Ivașcu, Miron Radu Paraschivescu, Tudor Arghezi, Gala Galaction, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Demostene Botez, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Șerban Cioculescu, Alexandru Philippide, Petru Comarnescu, Perpessicius, Ion Frunzetti, O. Crohmălniceanu.
De pe patul de spital, trimitea Conferinței scriitorilor din luna februarie a anului 1965 un mesaj, din care spicuim: „Adevăratul poet știe să scoată din ceea ce a trăit el ceea ce este al tuturor și, mai ales, să dea experiențelor lui sfera largă a semenilor săi, știe a trăi în numele contemporanilor și, prin ei, al omului universal. Visele adevăraților poeți spun totdeauna direcția în carte merge omenirea. Cred că asupra tuturor chestiunilor profesionale primează o calitate pe care trebuie s-o dezvolte orice scriitor și anume: a fi de folos poporului“. La cea de-a XX-a aniversare a Republicii, scria, pe 21 august 1964: „Fericit acela care se naște în acest an. Căci el va vedea, pregătită de oamenii muncii de azi, o Românie frumoasă ca Parthenonul, grandioasă ca piramidele Egiptului, bogată în miere, vin și lapte ca străvechiul Caanan, o Românie socialistă care a topit spada și a frânt arcul și în conviețuire pașnică și demnă cu toate popoarele a clădit neîncetat. Și vor saluta cu toții Partidul Muncitoresc Român și pe conducătorii lui de azi, care din lanțul suferințelor au turnat pluguri și au apărat cu dârzenie suveranitatea patriei în frunte cu acela care merită bronzuri de Donatello sau de Michelangelo“. Iar cel care merita „bronzuri de Donatello sau de Michelangelo“ era Gheorghe Gheorghiu-Dej, cel care, bolnav de cancer, a încetat din viață în martie 1965, urmat, la conducerea Partidului și a țării de Nicolae Ceaușescu.
Dan D. IACOB