George Călinescu (1899-1965) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu. Numele lui va rămâne pe vecie legat de monumentala „Istorie a literaturii române“, scrisă pentru a putea situa miracolul Eminescu în contextul literaturii în care acest geniu s-a manifestat. Avându-i ca modele pe Vasile Pârvan, Titu Maiorescu și Ramiro Ortiz, George Călinescu afirma despre primul: „… dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleași renunțări“. După ce, ani la rând, este conferențiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universității din Iași, din 1945 se transferă la Universitatea din București la Facultatea de Litere care, după 1947, și-a schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi scos de la catedră, în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii ’50 devine director al Institutului de Teorie literară și Folclor, care după moarte îi va purta numele. Între anii 1952-1965 va coordona revista Institutului („Studii și cercetări de istorie literară și folclor“, fiind rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din București abia în 1961. Din epocă datează mai multe studii reliefând preocupări diverse (estetica basmului, literatura spaniolă etc). La București a colaborat cu prestigioasa „Revistă a Fundațiilor Regale“, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al desființării revistei, iar după aceea a publicat în revistele „Gazeta literară“(devenită mai apoi „România literară“) și „Contemporanul“, colaborând și la revistele „Roma“ și „Sburătorul“.
Deși s-a manifestat ca un intelectual cu idei mai curând de stânga, în timpul dictaturii regelui Carol al doilea a publicat în „Revista Fundațiilor Regale“ ode ditirambice la adresa monarhului, iar după anul 1944 a aderat la noua ideologie comunistă, fiind directorul a trei dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani postbelici: „Tribuna Poporului“, „Națiunea“ și „Lumea“. A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică și în China comunistă, publicându-și impresiile de călătorie („Kiev, Moscova, Leningrad“, carte apărută în anul 1949 și „Am fost în China nouă“, volum tipărit în 1953).
Dan D. IACOB
