Este proaspăt, pârâie ca un pepene, a fost transmis acum câteva zile pe TVR1. Din punct de vedere al promovării (pe net și în presa scrisă) este impecabil. Documentarul s-a făcut vizibil, dezmorțind puțin TVR1, care nici măcar la Teatru TV nu-ți spune despre ce piesă este vorba, cine-i regizorul și care sunt actorii, pur și simplu bagă, prin programe, doar atât: ora 20:00, Teatru Tv. Punct. Eh! Aici oamenii și-au mai făcut treaba, au apărut niște sugestii prin ziare cum că în film Nadia face dezvăluiri despre trecerea ei frauduloasă peste frontieră, despre cum neagă ea o discutată relație cu Nicu Ceaușescu, în fine, filmul a fost bine promovat.
Se cheamă ca în titlu, a fost realizat de o franțuzoaică, Pola Rapaport (scenariu și regia), producători fiind Casa de Producție TVR și Roche Production Franța, de care n-am auzit în viața mea. Am văzut cam trei sferturi din film, spre final, dar nici pe departe nu mi-a trezit interesul de a-l revedea integral, ceea ce, cu certitudine, TVR o va face de-acum înainte, redifuzându-l până la zaharisire.
Ba, din contră, mi-a adus aminte de o carte biografică, scrisă tot de un franțuz, tot la comandă, despre Ceaușescu. Atât de siropoasă și plină de deraieri, încât ți se încleiau degetele pe pagini. Nu-mi mai aduc aminte, naibii, numele autorului, cred că mai am și cartea, undeva prin pod, în niște cutii cu cărți pe care nu mă îndur să le arunc. Cam la fel este și cu acest documentar despre marea noastră gimnastă, căreia madam Pola Rapaport îi face o biografie plină de clișee, chiar plicticoasă, chit că subiectul este, nu-i așa?!, cel puțin interesant. În fine, este un film grăbit, făcut să prindă și bătaia pe pragul J.O. de la Rio, i-a ieșit cumva. Dar, cu certitudine, nu este nici pe departe ce ar fi putut ieși din mintea unui regizor de talie, de talia sportivei Nadiei Comăneci spre exemplu. Un filmuleț subțirel, și, repet, cam plictisitor.
Pe de altă parte, mulțumindu-se cu o documentare superficială, realizatorii au ratat chiar niște elemente absolut interesante pe care, cu puțină răbdare, le-ar fi putut găsi și exploata. Fiind un subiect care m-a preocupat un timp, și știu niște lucruri, propun o addendă.
*„Noiembrie 1989. Pe nepusă masă. A venit din America fratele meu Aurel, plecat de mai mulți ani acolo și Panait, pe care nu-l cunoșteam (…) Aurel avea un Volkswagen alb, iar Panait un Audi roșu. Aurel o luase și pe Monica, o fată din Sânnicolau, care era prietena lui“
Vorbim aici despre fuga Nadiei peste frontieră, despre evadarea ei din lagărul comunist. Un act de curaj, fără discuție, urmat de câteva gesturi de bună creștere și de patriotism, pentru care Nadia ar trebui să primească, din nou, note de 10. Nadia s-a dovedit a fi, mereu, un om de mare caracter, chiar dacă atunci era doar o puștoaică, o gimnastă de excepție în istoria sportului mondial, căreia i se furaseră laurii, gloria și banii pe care le merita pe deplin. În plus, a fost folosită, culmea, atât de propagandiștii regimului dictatorial, cât și de cei care au planificat și dărâmat dictatura, adică de serviciile secrete românești și străine. Să ne explicăm.
S-a petrecut în noaptea de 27/28 noiembrie 1989, cu nici o lună înaintea căderii dictaturii, când Nadia a trecut fraudulos frontiera în Ungaria, apoi în Austria, pentru a ajunge în cele din urmă în Statele Unite. Nu a făcut-o singură, nici însoțită de alte gimnaste (am citit și prostia asta), ci cu un grup organizat în câteva zile de doi români stabiliți în SUA, Costel Panait și Aurel Talpoș, care au intrat în țară legal, cu autoturismele. Fără discuție, Costel Panait a fost organizatorul, rolul lui Aurel Talpoș fiind acela de a-și convinge fratele, Gheorghe Talpoș, cioban din Cenad (zonă de frontieră cu ungurii) să fie călăuza grupului. La un an după revoluție, prietenul meu bun, gazetarul Nicușor Dulgheru, a avut șansa de a vorbi cu acesta, la cald, când încă amintirile îi erau proaspete. Mai apoi, omul s-a închis în el, a refuzat cu obstinație orice fel de interviu, zecile de ziariști români și străini care l-au căutat reușind doar să-i fotografieze casa de peste gard. Însă Nicușor a scos de la el tot ce se putea scoate, apoi și-a extins cercetările în zonă, a vorbit cu soldații care erau atunci la posturi, cu ofițeri care erau la contrainformații și a confruntat spusele lor cu acte oficiale, registre de intrări-ieșiri de la Vamă, plus cu documente mai puțin accesibile care atunci, în bulibășeala de după decembrie 1989 deveniseră mai ușor accesibile… Oricum, a făcut o treabă excelentă, de adevărat gazetar de investigații, departe de entuziasmul unor urechiști inventivi, gazetari români și mai ales străini, care, precum madam Pola, au mâncat și ei o bucată de pâine pe tema asta.
Apoi am continuat investigația împreună, am extins aria de percepere a unei banale treceri frauduloase a frontierei în acea perioadă, când erau cu sutele, și am ajuns la niște concluzii interesante. Le-am publicat, în mai multe ziare și reviste de atunci, au fost preluate în mai multe cărți și materiale despre acest subiect, dar pe atunci nu era un internet care să memoreze acești pași. Așa că au rămas doar paginile scrise, prin arhive, menționate fragmentar pe Wikipedia sau la subsolul unor lucrări mai serioase.
*„Când, deodată, Nadia a început să sară pe arătură și să facă balet. Făcea ea figurile alea ale ei și zicea că e Nadia Comăneci“
Concluzia începe cu această declarație a călăuzei: „Se auzeau numai bulgării de pământ care crăpau sub picioare. Vorbeam în șoaptă, ne era frică de câini. Fiindcă era îngheț, nici nu am știut când am trecut fâșia arată. De soldați nu prea ne era frică, știam că nu au voie să tragă decât numa’ dacă erau atacați, ne prindea și gata, ce ne puteau face?! Nu s-a auzit nici un câine, nu s-a tras nici un cartuș, am mers în tăcere. Nici vorbă, n-am mers târâș, doar aplecați în unele zone“.
În filmul în discuție, dar și în alte asemenea „lucrări“, Nadia și ceilalți din grup au mers prin apă până la genunchi, apoi târâș și alte alea, dar în acea noapte, se poate verifica, erau minus 7 grade, deci era frig bocnă.
În jurul orei 04:45 au ajuns lângă localitatea Kiszombor: „Pe câmp, la intrarea în sat, ne-au somat doi grăniceri unguri. Ne-am oprit și le-am spus Jo reggelt!, bună dimineața!, în limba lor. Ei ne-au întrebat ceva, dar n-am înțeles nimic. Mie îmi era cam frică, de ce să mint?! Când, deodată, Nadia a început să sară pe arătură și să facă balet. Făcea ea figurile alea ale ei și zicea că este Nadia Comăneci“.
Fără a minimaliza actul de curaj al Nadiei, putem spune că, în acea noapte de 27/28 noiembrie 1989, frontiera de la Cenad fusese deschisă pentru gimnasta de 28 de ani, un simbol necesar serviciilor secrete. Grupul a trecut fără nici un fel de probleme la unguri fiindcă în acea noapte se dăduse ordin de sus să fie lăsați să treacă. Se dăduse ordin să nu fie deranjați la locuința lui Gheorghe Talpoș, unde acesta pregătise masa pentru musafiri ș.a.m.d. Nu mai intrăm în amănunte. Nadia trebuia să fugă în America, să devină un simbol al libertății spre care tindeau toți românii înghețați într-o dictatură parcă fără sfârșit. Ofițerii C.I. (de la Contrainformații militare) dăduseră ordine clare. Un exemplu: „Soldatul grănicer Valeriu Cozmuță, de la Pichetul Cenad, împreună cu sergentul-major de miliție Ioan Pop, executau în noaptea de 25/26 noiembrie 1989 serviciul în calitate de Post Control Mixt pe comunicația Sânnicolau-Cenad, la intrarea în Cenad. Subofițerul i-a spus militarului în termen, pe timpul deplasării, că vor avea ocazia să o vadă, pe viu, în acea seară, pe Nadia Comăneci“. Așadar, se știa, totul era pregătit cu mare atenție: agentul american Panait intrase în țară, organizase un grup din care făcea parte și Nadia și pregătise, cu fratele lui Talpoș drept călăuză, trecerea frauduloasă a frontierei. Numai că nu ar fi avut nici o șansă de reușită dacă nu s-ar fi implicat o parte a serviciile secrete române care vizau căderea lui Ceaușescu. Dovada?!
Pe 28 octombrie 1989, orele 15,30-16,00, grănicerii maghiari au înapoiat prin raionul subunității Begova pe Ciucă Alexandru, Balea Maria și Hermeniuc Marius Dumitru, care trecuseră ilegal frontiera în noaptea de 27/28 în Ungaria. Aceștia au profitat, fără știința lor de nișa creată la frontieră pentru grupul Comăneci, așadar, conform protocoalelor de frontieră, fuseseră înapoiați. Ei au declarat: „În ziua de 28.11., orele 07,00, a fost adus de către grănicerii maghiari de la pichetul Kiszombor, unde eram și noi reținuți, un grup de șapte români, format din doi frați Talpoș (Gheorghe și Dumitru), o femeie gravidă (Gaby, soția lui Dumitru), o fată pe care o chema Monica, un pictor din București pe care îl chema Paraschiv Gheorghe, un cetățean din Cheglovici sau Chereștur… și… Nadia Comăneci“.
Normal, grupul în cauză nu a mai fost trimis în România. Iar aici, declarația ciobanului Gheorghe Talpoș, călăuza, ne arată mai mult decât orice caracterul Nadiei: „La pichet, ungurii ne-au interogat pe toți, că cine suntem și ce vrem; traducătoarea era tot o femeie fugită și ea. După interogatoriu, s-a hotărât să rămână toți, mai puțin eu, care să fiu trimis înapoi în țară. Atunci a intervenit Nadia și a zis că, dacă mă trimite pe mine, se întoarce și ea, ceilalți s-au luat după ea și au spus că și ei se întorc în țară. Aici mi-a plăcut de Nadia, a fost bățoasă“.
*Nu ne interesează poveștile cu Nicu Ceaușescu, Dolănescu, Geolgău sau Panait
Iar acum, o ultimă dovadă că revoluția se pregătea cu minuțiozitate. După fuga Nadiei, care a ajuns doar după câteva zile în SUA, știrea explodând în media occidentală, Ceaușescu dă ordin ca Trupele de Grăniceri, „incompetente“, să fie trecute de la Ministerul Apărării Naționale, sub conducerea Ministerului de Interne. O mișcare absolut gândită de complotiștii din serviciile secrete, la care Ceaușescu a mușcat. Astfel, pe 15 decembrie 1989, la Comandamentul Trupelor de Grăniceri are loc o ședință de mazilire, de înfierare comunistă, la care au participat Ioan Coman, din partea CC, Postelnicu, Nuță și o găleată de alți generali și șefi de direcții. S-a oficiat atunci trecerea grănicerilor în subordinea Ministerului de Interne. Fuga Nadiei Comăneci fiind, se pare, unul din principalele motive.
Așadar, în a doua și a treia decadă a lunii decembrie 1989, așa cum sperau și cei care au pus la cale mașinațiunea de dărâmare a lui Ceaușescu, Ministerul de Interne a trimis în teritoriu, la principalele Brigăzi de grăniceri (Iași, Constanța, Turnu Severin, Arad, Timișoara, Oradea) echipe de preluare a grănicerilor, care, culmea, erau compuse din crema Ministerului de Interne: șefi de direcții, de servicii, specialiști de primă mână, meseriași. Și așa a surprins revoluția română, izbucnită la Timișoara, Ministerul de Interne: cu cei mai valoroși oameni ai săi împrăștiați în teritoriu, ca să preia Trupele de Grăniceri. Adică, revoluția a surprins MI-ul cu pantalonii pe vine, cu toți oamenii ei de bază împrăștiați prin teritoriu. Nu este numai o teorie, este chiar adevărul care, multora, le mai zbârlește și azi părul.
Oricum, despre Nadia, care astăzi are 55 de ani, numai și numai de bine. O fată din Onești, un talent excepțional, dublat de o îndârjire și un bun simț nativ, o eroină care merită mai mult decât un filmuleț de trei parale. Iar dacă ziarele de scandal mai mănâncă pe seama ei povești cu Dolănescu, Nicu Ceaușescu, fotbalistul Geolgău sau chiar Panait, să le rămână-n gât. Ea, Nadia, niciodată, dar niciodată nu a hulit România și pe români, deși, poate, ar fi avut motive, mai multe și mai clare decât alții care au făcut asta. Sunt fan Nadia. Este, cu adevărat, un simbol al nostru. O româncă de toată isprava! O fată crescută în România, cu valori de familie, cu valori în privința educației familiale, școlare și sportive, cu o viață complicată, fiindcă a tot fost furată și folosită de adevărate armate din umbră. După ce a trecut prin ce a trecut, a știut să se reinventeze și, în continuare, Nadia zâmbește pentru România, ca un simbol al perfecțiunii. Nota 10.
Cristian TIMOFTE