Muzeul de Artă din Piatra Neamț găzduiește în această primăvara (aprilie – mai 2016) o expoziție eveniment – „Mihai Chiuaru – pictură, obiect, instalație“, după ce în urmă cu un an aceeași manifestare produsese interes deosebit la Centrul de Cultură „George Apostu“ din Bacău. Artistul este originar din județul Neamț (n. 17 aug, 1951, com. Hangu) și a ținut să-și sărbătorească o vârstă rotundă între cei de „acasă“, aducând argument creația sa de dată recentă. A mai făcut un asemenea gest în 1994, când ne aducea în atenție ciclurile „Ritualuri“ și „Pustnici“, unde surprindea anvergura compozițională sacrală, cu desfășurări pe suprafețe mari, digresive, similare expunerilor murale din bisericile ortodoxe. Sfinți, nimburi, semne liturgice, hieratism iconar, moaște, schivnici formau universul acelei perioade, unul foarte auster, marcat profund de lucrul de câțiva ani la fresca mănăstirii nemțene Horaița, una – s-o spunem încă o dată – absolut impresionantă, extraordinară ca viziune monumentală și unitară în concepție, argumentând forța deosebită a acestui artist, care a făcut trecerea spre maturitate supunându-se erminiei canonice, prin studiu atent și detalii de migală. Tot atunci remarcam și o preocupare obiectuală, un fel de încercare de a coborî grafismul în tridimensional, pentru a face plauzibil colajul, de a-l cufunda în mister. Fabuloasa Horaița, terminată pictural în 1992, este astăzi (ar trebui să fie) o atracție culturală specială, miraculoasă prin amploare și densitate imagistică, comparabilă cu Durăul lui Tonitza și al studenților săi, din anii ’30 ai secolului trecut.
Am evocat acel moment din biografia lui Mihai Chiuaru, pentru că revenirea sa la Piatra Neamț este acum cu totul diferită, având în suportul ei o altă concepție, marcată de mutațiile de sensibilitate din ultimul deceniu. Era simplu pentru el să se fi cantonat în discursul sacral pe care îl stăpânea repertorial foarte bine, să vină cu serii generative din tradiția bizantină, în continuarea succesului amintit. Nu s-a întâmplat așa ceva. Chiuaru este greu de închis într-o formulă, așa cum au dovedit-o ciclurile ulterioare „Capricii“, „Epitafuri“, „Grotești“ sau „Dreve“, cu care s-a aflat în 2001 la Galeria Apollo din București. În ele și-a dezlănțuit expresia plastică, cu o stilistică elaborată compozițional, expansivă, într-o revărsare de rupturi cromatice, de natură să incite dialogul vizual. Structurile colonare se împletesc cu decupajele sigure, sugerând o umanitate ezitantă între delir și ludic, între dicteu și meditație. Ce vrea să spună Mihai Chiuaru prin seriile sale aglomerate în siluete, dispuse în colaj sau în contururi nebuloase? Că zestrea tradiției este supusă eroziunii, des-figurării, modificărilor de interpretare, aduse de modernitatea-de-apoi, care face ca semnele sau vocile originare să fie „acoperite“, ecranate de aluviuni profanatoare, grotesc-absurde, agitate, fără un scop anume, aduse de vremile noi. De aceea, aspectul de palimpsest, de straturi suprapuse de discurs eliptic este caracteristic acestei viziuni eruptive de stări și vârste creatoare, în care timpul consumă și macină elemente de limbaj, le amalgamează în șuvoiul unei gândiri esențiale. Este etapa de impunere a unui noi modalități, gestual-nevrotice, expresioniste, cum a fost evaluată, care vrea să se „curețe“ de decorativism, fără să poată să se despartă în totalitate de el, ca și de o tentație alegorică, uneori oferită prea lizibil.
Imaginarul caleidoscopic domină și etapa mai nouă, a „Steagurilor“, „Sertarelor“, „Agapelor“ și „Polipticelor“, din expoziția adusă la Piatra Neamț, unde Chiuaru este în largul său în tot ceea ce face: stăpânește bine soluțiile tehnice, concepe ansambluri dizarmonice, consumă o imensă materialitate, este mai divers cromaric, angajând dialoguri coloristice care altădată păreau riscante. Utilizarea intensă a acrilicului, pentru a asigura vizualului unduire lucioasă și un suport mai dinamic, se aliază cu fragmentarismul, cu disecția sau frântura de siluetă, în regim grotesc, punând mereu structurile în dialog, în dispută, în contrast. Impresia este de incursiune într-un ev crepuscular, unde umbrele se preling printre deșeuri figurative, iar suporții spațiali își pierd consistența, forța de coeziune, permițând infra-realului episodic să-și impună haosul. Culorile „tari“ permit această compatibilizare între spectre și lucruri, între spasme și semantici golite de coerență, între contururi incerte, naive, și stridențe de tonuri viguroase, aspre. Și mai este o dimensiune de scenariu care nu trebuie neglijată: bucătăria, sufrageria, dormitorul, biblioteca, baia – încăperile intimității de fiecare zi – pot fi „montate“ altfel, așa cum se aștern în dezordinea mentală. Recuzita măruntă populează și ea discreția cotidiană, ca s-o aflăm în ungherele lucrărilor.
Colajul, cu posibilitățile sale nebănuite de asociere, devine o altă cale de experiment și aici imaginația artistului este activă, imprevizibilă, vulcanică, în a realiza „instalații“ – de fapt o altă modalitate de angajare fulgurantă a memoriei, cu etajele ei diacronice; porți, ferestre sau spărturi în ziduri vechi, garduri, panouri, galerii cu afișe, ecrane, conducte, unelte utilitare, vehicule, draperii, nuduri, schițe suprapuse, inserții de chipuri fotografice sau cupoane comerciale, se dispun combinativ cu hieroglife și vizaje rupestre, în derulări anarative, dadaiste. „Sertarele“ nu sunt altceva decât asemenea încorporări de energii și sugestii stinse, readuse la iveală prin magia citării. E o vrajă specială în compozițiile neomoderne ale lui Mihai Chiuaru – o forțare a latențelor expresive, o frenezie în consumul de forme torsionate și idealități plastice abstracte. Trăirea în poezia imaginii, în interioritatea ei densă și provocatoare, este voința acestui autor, care și-a creat un fond grafic bogat, un univers proteic de arhivă sentimentală, în stare să se regenereze și să inventeze alte serii.
În plină aniversare a Centenarului DADA, expoziția de față devine argument neașteptat de a medita asupra resurselor unui filon expresiv radical, pe potriva vremurilor de criză. Cu acest prilej, muzeul din Piatra Neamț și-a pus în valoare spațiul mansardă, restaurat recent, ambient luminat natural în care lucrările capătă neașteptate reverberații.
În galeria marilor artiști plastici originari din ținutul Neamț, și nu sunt mulți – C. D. Stahi, Lascăr Vorel, Victor Brauner, Eugen Crăciun, Iulia Hălăucescu, Neculai Păduraru – adăugăm numele lui Mihai Chiuaru, artist ajuns la maturitate, gândind cu pasiune și stăpânind vizionar mijloacele.
Cristian LIVESCU
Foto: CLOPOȚEL