Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Cu câteva luni în urmă am scris un articol despre diferențele între gigolo și Don Juan. Am spus acolo că gigolo se defințete prin aceea că seducția și relațiile cu femei sunt pe linie materială, de câștig, pe când la Don Juan relațiile sunt pe linie afectivă, au și posibilități materiale dar nu ca scop principal. În așa fel, Tiberiu se încadrează în direcția de Don Juan. Femeia care i-a făcut avansuri când a apărut în restaurantul unde el lucra, este femeia cu care locuiește în ultimii 20 de ani. Pe atunci era foarte frumoasă, aranjată, arăta foarte bine și era profesoară de dans și coregrafie. Această diferență de vârstă de 17 ani nu prea s-a observat în primul deceniu de coabitare. Ea i-a oferit o iubire necondiționată, cu mare încredere, cu sprijin material, dar, încet-încet, a început să se neglijeze fizic, mai ales în ultimii 6 ani, după ce el a cunoscut o altă femeie și relația lor a fost compromisă. El se întâlnea zilnic două ore cu cealaltă, doar pentru a face sex. Comparația dintre amantă și soție a dus la faptul că i redusese drastic apetitul sexual către soție, dar era plin de dorință față de amantă. Soția, pentru că îl iubea, i-a permis totul, inclusiv faptul de a nu mai face dragoste cu ea. Bineînțeles că ea s-a îngrășat, sa neglijat, au rămas între ei relațiile de respect, dar nu mai mult de atât. Tiberiu și-a propus de mai mulți ani să-și stăpânească instinctele sexuale, să fie fidel cu soția, și, într-adevăr, un mare merit al soției a fost acela că l-a scos din PUB-uri și baruri unde petrecea nopțile cu tot felul de persoane dubioase și mai puțin dubioase. El nu a uitat niciodată de unde a venit, țara unde s-a născut, satul lui, prietenii lui de la școala generală și din liceu, și, cu toate că a primit cetățenia franceză (s-a integrat fantastic în societatea franceză din toate punctele de vedere), avea un vis: la urma urmei, locul lui adevărat va fi România! Pentru acest lucru, a început să investească și a făcut o casă foarte frumoasă în satul de unde sunt părinții lui. A cumpărat teren, a început să învețe tot ce ține de produse agricole bio. El și-a spus sieși că după ce o să învețe o s-o convingă pe soția lui să lase totul în Paris și să-l urmeze pe el și scopul său, de a trăi în România, în satul lui, cu condiții foarte bune și de a fi un om prestigios și apreciat. Pe soție nu durat mult să o convingă, ea a acceptat imediat. Casa pe care o aveau în Paris au vândut-o și au investit în afacerea din România. Cu un an și jumătate înainte a sunat-o pe amanta lui și i-a zis că pleacă în România să-și împlinească visul și să fie un om fericit. A plecat împreună cu soția și au început să pună ușor-ușor în practică tot ce au învățat și să-și facă o viață nouă. Dar, lucrurile nu au mers cum a dorit Tiberiu. Aprecierea și respectul despre care a crezut că i se cuvin pentru că a crezut că vine să facă ceva bun în România, nu au fost deloc primite. Mai mult, l-au întâmplinat greutăți care țin de birocrație, probleme și, cel mai grav, a fost să vadă că satul lui este departe de visul lui și departe de satul copilăriei lui. Dintr-o dată, sa trezit și a văzut că în acest sat sunt case dărâmate, majoritatea a părăsit satul și a plecat la muncă în străinătate. Cine a mai rămas în sat erau bătrânii și persoane neputiincioase. El, care se plimba în fiecare zi pe străzile principale ale Parisului, admira peisajul de acolo, stătea la cafea în braseriile cele mai frumoase și cele mai bune, dintr-o dată, vedea peisajul că era îmbătrânit, tot ce vedea lângă el era îmbătrânit. Părinții lui, de aproape 90 de ani, arătau așa cum erau, foarte foarte bătrâni. Soția lui, care a venit de dragul lui să construiască un lucru frumos, dintr-o dată a apărut în ochii lui ca o femeie bătrână, grasă, care, în loc să-i inspire chef și seducție i-a inspirat un sentiment foarte negativ. Dacă ea arată așa acum, cum o să arate peste 5 ani? Așa se gândea la ea și făcea analogie legat de el. Într-o zi, Tiberiu cel care se simțea nemuritor a început să vadă și să simtă că viața are și ea sfârșit și în curând o să îmbătrânească și el. S-a speriat. A intrat în depresie puternică și cu idei foarte tranșante: plec să mă întâlnesc cu amanta și dacă ea o să accepte să mă primească cum toate femeile m-au ajutat în viață, am speranță că și amanta mea o să mă ajute. În cazul ăsta, o să mă întorc în Franța, o să rup legăturile cu soția și o să încep din nou, o altă viață. Era clar că ideile și gândurile lui erau nereale, fără multă gândire. Când l-am întrebat cum te vezi în direcția serviciului, mi-a spus că societatea pariziană nu tratează un om care a trecut de 45 de ani ca o forță de muncă, numai tinerii au dreptul și el a trecut de acea vârstă. Când l-am întrebat și totuși, în locurile unde ai lucrat ca șef n-o să te primească nimeni? El mi-a răspuns: da, dar cu jumătate de salariu, și nu știu dacă sunt dispus. La venirea lui în România și întrebările cum vede el continuitatea, a fost clar că este dispus să părăsească România și toată investiția lui pentru că nu poate să se simtă așa de rău cum se simte acum. Cu alte cuvinte, Tiberiu trece o perioadă de criză de identitate, între identitatea lui naturală, românească și identitatea lui franțuzească. Când a fost în Franța, a continuat să viseze și să-și facă planuri pentru a se întoarce. Și cu toate că s-a adaptat destul de bine în Franța, el și-a mutat activitatea în România. Într-un mod imatur și iresponsabil și după puțin timp după care, într-adevăr, se vedeau unele rezultate economice, starea lui psihică în România nu este bună și vrea să renunțe foarte ușor și rapid. Cel mai grav lucru pe care-l întâmpină Tiberiu este criza vârstei de 45 de ani, care spune bărbaților că dacă nu vor face o schimbare radicală, nu vor supraviețui și trebuie neapărat să facă ceva. Și, într-adevăr, criza asta l-a dus pe Tiberiu să ajungă înapoi în România și să încerce aici. Într-un fel, putem să spunem că el fuge de realitate: când e acolo, visează că se va întoarce acasă iar când e în România vrea să fie la Paris. Criza de identitate și întoarcerea lui Tiberiu în România, în satul lui natal, generează o altă criză, puternică, pe care o parte din oameni o au: se numește nemuritor- muritor. Până aici a fost povestea lui Tiberiu, care va pleca în Franța, se va întâlni cu amanta lui și a învățat că decizia cea mai pripită este lipsa deciziei. O mare parte din populație nu se gândește la moarte și nu o deranjează acest concept. Asta, până când un eveniment dur îi marchează, cum ar fi moartea unui părinte, a unui iubit, partener, sau despărțirea. Atunci, din acest moment, acest om analizează situația lui și intră într-un stadiu în care știe că se încadrează să fie muritor. Putem spune că o grupă mai restrânsă de persoane cu personalitate narcisistică, egocentrică, care se mândresc cu fizicul lor, cu seducțiile și cuceririle lor, nu au acest concept, al morții. În caz de moartea unui om iubit pot să fie zguduiți un pic, dar nu atât de tare încât să nu creadă în continuare că ei nu ar fi nemuritori. Dar conceptul cel mai puternic, care le stârnește sigur probleme este când o parte din cei 4 milioane de emigranți cu sentimentul de nemurire și cu sentimente de dublă cultură sau dublă cetățenie și identitate, trăiesc provizoriu în țara lor, fac tot efortul să se adapteze dar rămâne un procentaj destul de mărișor în care se gândesc și la țara unde s-au născut, și, într-adevăr, vedem noi că o parte din oameni se întorc. În momentul când nu sunt pregătiți psihic, emoțional și văd diferențele de cultură, văd bătrânețea, eforturile care trebuie depuse, munca aproape inutilă, sunt duși într-o și mai mare criză de identitate. La urmă, o mare parte din ei se vor întoarce înapoi, în țările de unde au venit, unde au muncit, și să rămână cu doar visul și cu gândul că ei măcar au încercat. În acest articol am încercat să îmbin două probleme principale; una personală, a lui Tiberiu, criza lui de identitate și tot ce ține de evoluția lui personală. O a doua problemă este legată de criza românilor care trăiesc în străinătate, visează să vină înapoi, să facă ceva, o parte nu sunt pregătiți și cad exact cum a căzut Tiberiu. Din păcate, nimeni din autorități nu-și dă silința să se gândească la această problemă, relatată în acest articol. Nu e destul să-i promiți unui român o bursă sau o sumă de bani și să-l provoci să vină înapoi, trebuie pregătire sufletească, cognitivă și afectivă. Dar simbolul care pe mine m-a marcat foarte mult a fost, citez: „România părea pentru mine îmbătrânită și bătrână, lucru pe care nu-l puteam accepta, nu puteam accepta că va veni ziua când o să îmbătrânesc repede și o să mor”.